am adormit sub cerul decapitat de izbânzi visul se întrerupe mereu când trosnetul crengilor din grădina umilinţei adună orbii la pomana recunoaşterilor verosimile date se înşiră prelung cu glasuri neclare se citeşte apăsat din file îngălbenite întoarse la capetele din stânga în dreapta ar fi un semn că examenele încep cu date mult prea exacte identităţile de fapt se schimbă mereu rămân litere cifre şi asurzitoarele indicative ale cărţilor de identitate falseturi printre determinările cristaline din vremea încercărilor
adorm şi acum sub cerul decapitat de nobleţe furtuni prea adesea lasă sugarul să tresară biberonul cu inocenţă se sparge ochii de smaragd ai fetiţei privesc lumea interminabilă rugă desprind din privirea ei insistă insistă ca o pasăre a dimineţilor răsăritul ridică sprânceana mai las un as de cupă apoi cu un caro ridic timpul la rang de gând efemer tropot ecvestră idee aşternută pe harta cerului
mă trezesc sub un arc de pod incomplet desenat de mâini mici jocul se reia cerul prinde coroana de spini locul gol s-a împlinit reîmplinit echilibrul coroanei e refăcut mă trezesc şi ridic sărăciei orgoliul când din grădina umilinţei orbii strigă sau recită poemul recunoaşterii fericiţi cu încă un bănuţ al bucuriei în pumni pregătiţi acum pentru trecere marea trecere a dungilor gândului pe un plan înclinat ondulat răsucit apoi ca o spirală a neîmplinirilor
împliniri - întreabă umbrele la fiecare trecere peste pragul luntrei există reîmpliniri -întreabă inima furând încă o bătaie la răsărit de lună plină
cerul e întreg luna plină mâine prin azi se răsfaţă în leagănul unei dimineţi în care răsăritul ridică sprânceana
a secat în aşteptare triunghiul bermudelor nici o navă nu a mai trecut prin raza lui
trist a început să-şi transforme unghiurile pe rând în unghiuri drepte în care a lăsat promisiunea unei pietre unghiulare perfectă în falsitatea ei
le-a lăsat deschise ca o gură căscată a umanului în faţa întunericului
mai târziu sătul de aşteptare a reînceput să le adune le-a rotunjit apoi unit aripile
într-un final absurd a redevenit groapa de gânduri a fiinţelor rătăcite
nici un terapeut nu a mai încercat să-i alunge depresia a rămas în aşteptare până când a învăţat tăcerea
întunericul a devenit lumină în punctul albastru al apelor el însuşi a devenit poet acum scrie versuri albe pentru găurile negre din plinul bermudelor sau pentru fecioarele grâului necopt furioase că au început să vadă prea mult prea intense culorile fricilor
numai sunetele salvează din când în când situaţiile în care un triunghi botezat al bermudelor prinde ca un cleşte curiozitatea omului şi-l amestecă într-o ceaşcă de porţelan alb cu linguriţa timpului
este un cub de zahăr care se visează piramidă şi rămâne uitat fără vârf în povestea prezentului
plastica se reformulează accentuat
se ating temperaturile cele mai înalte de coacere a aurului vechi înainte de căderea îngerilor falşi pe iarba amară a cunoaşterii totul se întâmplă nu înainte de a săruta inconştient apele albe ale unei morţi neasumată în viu
mai trece o secundă pe apa sălcie mai trece un gând pe arcul de nerv şi trece o viaţă pe podul de ierburi pe iarba călcată nicicând arbitrar un hău se deschide altul se închide în tine pădurea tăiată şi tristă redevine poveste dăltuită în şoaptă cu glasul piticului veşnic hoinar
se ridică cerul ca un vulture floare cu aripi petale şi ciocul senin atinge universul înveleşte visul bolul de gânduri creşte safir rubin de-ntrebări ridică glezna călătorului care răspântiei i s-a dat şi-a rămas în vâltoare să guste cascadei poemul pletelor apelor primit iar în dar
pământului roadele le-mplineşte-n tăcere rădăcinile sar printre bile de jad corbul le vede strălucind în mişcarea în care versul în fir alb s-a întrupat
mai trece o secundă pe apa sălcie oglinda devine limpede far chipul călătorului din puncte se vede într-unul cuprinde prezentul - i-un zar - magul sculptează ne-ntrerupt şirul din trei linii şi aripi deschise spre bolta senină
mă opresc adeseori în faţa crucii mormântului tău al vostru îngeri frumoşi delicaţi în bucuria vieţii trăite în liniştea profund ancorată în iubirea voastră flăcăi ai ninsorilor două păsări de seară în care zborul dăinuie de milenii prin visul mişcării uneori frântă alteori curgând prin aortele amorţite ale glasurilor inimilor fără gazdă adeseori privesc anii bucuriei vieţii voastre şi pentru fiecare în parte privesc în lacrima inimii anul plecării
ar fi fost să fie 22 de ani de frământări de bucurie pură în mintea sufletul trupul meu aşteptam împreună trecerea căruţelor de iarbă de iarbă nouă a zborului pescăruşilor spre înalt şi aruncarea lor pe brazda apelor mării dincolo de creste rostogoleam jucării pentru corbii uitaţi în nămolul gândirii umane uitaţi păsări ale morţii când ei sunt bucurie în bucuria jocului mereu curat senin
am fi fost margini de ţărm măsurând cu tălpile goale fineţea nisipului anilor rătăciţi absurd în clespidrele noastre de foc şi gheaţă
le priveam între două ziduri luminate de trupurile noastre şi jucam între inimi şi irişii ochilor mari mingea căutărilor a regăsirii tulpinilor gândurilor mereu împrospătate de visurile curate ale copilăriei
nepronunţate cuvinte încă aşteaptă să răbufnească stau ascunse în cuibul pieptului meu în laptele încă nesupt al cunoaşterii de voi buze adunate întru veşnicie întru nerostire îngheţate în ultimul zâmbet dăruit omenirii amintire
nepronunţate trăiri izbucnesc din floarea inimii către alte margini de ţărm inutil sau poate în structura unei utilităţii necodificată mie
gândesc mereu la rostirea acelui "te iubesc" şi mă cutremur când privesc oglinzile oarbe ale câmpului uman în care timpul stagnează de ani buni în care inimile nu mai vor să iasă din gheaţa turbată a orgoliului
nemăsurate încercări mă cuprind în vrajba tristeţii şi bucuriei lor când mă încurc în iţele tăcerii glasurilor sufletelor încă trupuri încă vii care-şi scaldă cuvintele într-o moarte lentă a unei metaforizări stranii a nemişcării
gândul e viu gândul se zbate să rămână viu şi în fiecare pumn de iarbă amară privesc încolţirea altei oglinzi în care altă lume adună albinele în roiul născut târziu într-o primăvară promisă a fi a fiinţei
strânge-ţi braţele lasă cubul în pace nu ai voie acolo îmi strigă îngerul cu aripi de metal când pământul în care aştept finalul jocului al spectacolului de circ al cinei în care florile îşi împletesc tulpinile se termină abrupt într-o formă plastică aproape perfectă petele de culoare aşchiile sunetele literele cuvintele cad stau cu podul palmei deschis am interzis codurile pentru a uşura întâmplării strecurarea infiltrarea în simţurile îngheţate
aleea cu poduri de palme mă primeşte semiadormită e o stare alpha în care realitatea îi cântă visului şi invers că în cub morala este ceva cu laturi şi unghiuri egale orice înclinare orice încălcare a valorilor unghiurilor ascut sau întind la nesfârşit emoţiile iluziile mă doare capul de trei zile şi nu mai reuşesc să îndoi genunchiul în rugă îl las în pace adun palmele la piept şi păstrez verticalitatea
strânge-ţi braţele lasă cubul în pace îmi spun şi las pe marginea oglinzii prinsă cu un cleşte de lemn fotografia ta şi încă una în care nu mai spun cine sunt sau este sau a fost sau mai corect spus au fost
numele orbilor atârnă estetic pe fiecare margine de oglindă rânjesc timpului cu încă o farsă încă un miez de joc absurd din care forma plastică aproape perfectă creşte şi creşte şi creşte până la sufocarea alergării prin iarbă
este ceaţă afară şi îmi rup gândul în patru crucea îl primeşte devine copac învăţ să nu mai râd când toate şi totul se termină în coadă de peşte albastru auriu argintiu în dungi ca un poem în care iar m-am pierdut numărând altarele prăbuşite ale tinereţii rimele aleargă nebune printre rânduri dispar în ceaţa de afară unde motanul blond deschide boticul rozaliu a miau îi deschid uşa şi declar dimineaţa mereu la început
îngere mai termină cu strigătele îmi strâng braţele las cubul în pace deşi este o formă care îmi place iau la rând platul romb şi îi prelungesc unghiurile ascuţite până la rupere
Doamne cât de mult ne plac fragmentările în schimb declarăm sus şi cu glas apăsat gândirea holistică
tu îngere dacă vrei să glăsuim în doi mă găseşti în sferă în inelele copacului din pădurea de mesteceni căutarea continuă undeva între mine şi sinele de atâtea ori rătăcit prin cuburile altor alcătuiri de nume de sorţi prin roţi de iarbă amară
Cine sunt şi câte umbre mai las pe pământul rostgolit de mâinile firave ale copiilor dimineţilor secundelor timpului. În câte fracturări să-mi prezint frica Doamne, când oglinzile devin din ce în ce mai mici. Fântânile au devenit pieţe adânci, în care apa izvoarelor gândurilor devine tot mai sălcie. Şi unde Doamne să regăsesc liniştea din cuibul berzei primăvara, când pe umărul stâng se aşterne pescăruşul, pe cel drept corbul priveşte cioburile lăsate de oameni în pădurea trăirilor lăsate pradă vietăţilor junglei umane, ca pe jucăriile copilului senin din el. Totul este mişcare. Totul este schimbare profundă. Toţi suntem orbi. Suntem şi muţi? Singure bilele rostogolite pe podeţul fragil al libertăţii au devenit statice. Acum totul pare a fi un desen îngheţat într-o aşteptare în căutările fiinţelor. Este o căutare întru lumină prin umbre şi întuneric, prin lumina bucuriei privirii Tale, că suntem toţi ai Tăi şi toate sunt ale Tale.
Cine sunt Doamne de-mi creşte în conul profund lăsat să amorţească în tainele cuvântului dintâi, flacăra voinţei, ca apoi să se strângă dureros în faţa nerăspunsurilor, rămase pe masa cinelor la care de multe ori sunt invitată iar paşii-mi amorţesc pe drum. Căutare prin căutare, alergare prin alergare sau ploaie fără picături pe o frunză de brusture rătăcit în tufişul speranţelor deşarte să fiu? Să uit că există întrebările când cuptorul de puncte albastre e viu mereu şi butucii se adaugă mereu de câte ori cenuşa sufocă focul?
Cine sunt şi câte umbre să mai las pe cărarea care duce spre iubirea pământeană. Până când voi înţelege că dincolo de oglinzi, nimicul îşi aşterne braţele gelatinoase, înăbuşeşte dorul şi-l lasă să lunece în adâncurile subconştientului. Ridică rănile la buza răbdării şi izbucnesc în cuvinte, când tăcerea forţată a gurilor şi glasurile muţilor îşi adâncesc notele până la stingere. De câte ori durerea îmi va fi leac pentru avântul prostesc, într-o formă a bucuriei lăsată iluziei pradă până la strigătul inimii.
Nu mai ştiu rostul verbului "a vorbi", al verbului "a fi", al verbului tăcerii adâncite în prăpastia numită comunicare umană.
Cine sunt, de multe ori nu mai contează. "De ce-ul" rămâne pe balustrada trăirilor mereu viu. Mă gândesc să închid focul de tabără între pilonii digului şi să privesc îmbrăţişată cu un stabilopod totul, ca pe un joc al spumei valurilor cu singurătatea lui "de ce". Mai târziu, să cobor acolo unde-l vor duce valurile, să prind în palma stângă scoica în care peştele albastru a lăsat codul real al comunicării umane. Să-l încerc.
Undeva, cândva, spuma valurilor îi vor dezveli frumuseţea, într-un anotimp desenat pe piatra lunii în care, numai primăvara poate pătrunde liberă, fără a mai plăti vama timpului sărac.
din groapa cu apă sărată strigă mingea aruncată de mâna copilului băiat fată nimeni nu mai ştie cine şi ce este aruncarea a fost puternică a nimerit ţinta a împroşcat copacii de pe margine cu joc joc joc
noroiosul joc de noroc al hainelor curate apetisante mereu în patru ace suspendate numără noroacele numără zilele gândurile iubirile erorile ratările
în special pe lista de la intrarea în restaurantul groapă bucatele sunt alese culese delicatese pregătite atent cu migala furnicilor când cred că pietrele mărunte albe sunt firimituri de pâine
nu e pâine e piatră merg mai departe ridică ziduri în calea lor şi umbrele lor acoperă în arşiţa verii trupul fraged al visului
idealul păşeşte vioi pe drumul furnicilor din groapa cu ploi se aude strigătul mingiei din pielea cuvântului- pielea promisă a fi boltă (după tăiere) deasupra banalului
se dansează hora în jurul gropii cu ploi apa sărată întoarce mingea pe toate feţele e ca un circ mini-circul îmbălsămează amarul zilelor clipelor când rostogolirea printre trăiri devine prima bucată servită la restaurantul groapă primul pe listă mereu delicatesa zilei a gazdelor care îşi schimbă hainele scena este o imitaţie de lupi ca oile dansând în jurul gropii cu ploi a restaurantului groapă în care mingea visurilor se întoarce odată cu roata vieţii schimbă paleta de culori de pe faţa anotimpurilor
trăirile servesc pe rând masa dimineţilor prânzul bogat în virgule fracturate şi cina tainelor fatal cunoscute de gazde
în sfera de piatră vulturul gheara şi-o ascute undeva dincolo de stratul de piatră mişcarea există gândul sapă adânc zborul îndreaptă inimile spre seninătatea coroanelor copacilor spre corolele florilor apoi brusc închide totul în colivia de argint pe care mâna de abur a aşternut ghimpii de fum ai încercărilor
dincolo de idee de numerele prime de numerele împerecherilor nepotrivite un sâmbure de strugure lasă amprenta crucilor a aşchiilor liberate din piatră de ghearele vulturului
undeva în interiorul sferei de piatră mişcarea dansează pe portativ ţesând cu migală cântecul unui doi răscolit de anotimpuri la fiecare înmugurire la fiecare ruginire a frunzelor copacului cu inelele prinse în golurile infinitului
în sfera de piatră cântă mişcarea după o zbatere scurtă a degetelor inimii pe tastatura valorilor autentice
un joc turbat cu sufletele oamenilor cu inimile lor înmulţim măştile personajele rostirile se bat precum fierul cald de la un moment la altul îşi schimbă glasul subţire de femeie supărată de femeie zglobie de bărbat plin de importanţa lui nu mai aud glasuri de copii
frazele cresc precum apele tulburate de iluzii regăsesc limpezimea într-un chiup în care condimentul major este un amestec ciudat de falsitate nesinceritate
minciuna construieşte apoi strică inelele de apă la final se deschide larg poarta jocului pe cartonul colorat priveşti uimit câtă bucurie câtă fericire pe chipul chipurile aceleiaşi fiinţe ascunsă sub măştile grosiere
un hohot lumesc ascuns sub cărţile groase din altare dă semnalul finalului de joc
de sub teancul de umbre iese un copil cu ochii limpezi şi zâmbetul curat întreabă trecătorii de unde şi de ce atâta joacă fără joc fără jucării ---------------------------------
chemi grădinile suspendate la hora gândului memoria arde trandafirii niciodată ofiliţi zgribuliţi de întinderile de gheaţă în şoapta nimicului trudesc frumuseţii cântă păsările în bocceaua timpului eliberate de chingile umanului sunetele alungă dispreţul nonvalorilor alungă temerile absurdului alungă în coaja oului neînceput gurile răului şi braţele cariatidelor se întind static sub acoperişurile versurilor inabordabile măsuri încântă descântă concertul statuilor elegant sprijinind bolta umanului limba îşi plimbă moliciunea în căutarea unui cuvânt avânt turbat cuprinde fiinţa scrie rosteşte pe silabe prelungite plictisitor principiile moralei încălcată des apăsat de toţi
şi tu chemi grădinile suspendate iar şi iar la hora nestinsă a gândului alegi seminţele dintr-un timp depăşit secat de roade amintirile cresc în abdomene deformate dorul le modelează capetele finalurile rămân suspendate imitând geometriile grădinilor ca un gard obosit să mai aştepte primăverile promise
alegi culegi buruienile te opinteşti în stânca fără margini aprinzi focul înţelepciunii şi urci unde nici tu nu ştii urci fără întoarceri urci
între mine şi urma gândului pasul tresaltă dureros drumul prinde în răscruce talpa zdrobită au trecut aşteptări prin grota minţii alergarea ei a încetat a ascultat glasul acela bărbătesc profund dureros de blând
au tăcut toate şi oglinda tace acum în ochii tăi umbră citesc ceea ce nu este şi nu va fi
o singurătate două singurătăţi se unesc se deschid ferestre mici între turnurile de fildeş cele de pământ mai aşteaptă răsăritul rugile se aud dincolo de ziduri fiinţele cântă
om şi câine pe câmpul de gânduri bat cinciul într-un tropot al ierbii noi când se înalţă deasupra zăpezii ca un joc al anotimpurilor aşteptării trec încă deasupra grotei minţii
pe ele le aştepţi ciupercă albă în lamelele pălăriei tale uite că tot dedesubt se întâmplă mai mult mai dens mai profund
întoarce-te şi tu către soare răstoarnă-te înspre lumina lui să prinzi culorile gândurilor îţi este frică hai ridică-te şi ia-mă de braţ vei vedea iar vei vedea
oarbă a tălpilor ploilor prin pământul reavăn ai uitat soarele
tu vrei să rămâi ciupercă te întreb tu taci rămâi ciupercă albă mă laşi să te mângâi te întreb pleci pălăria şi-mi laşi în palmă o sămânţă
închei dialogul monolog şi las frunza care te acoperea încet încet deasupră-ţi
îngheţ în cuvintele tale ca într-o groapă desăvârşit săpată un rost două infinite rosturi îşi dezleagă braţele deasupra timpului prea scurt plin de pământ simt inelul din adâncul trunchiului copacului încerc să tremur scutur gheaţa eliberez inima de bătăile sacadate
ca o tobă vie de la circul de lângă parc îmi simt inima acum
cânt ca un guguştiuc obosit în căutarea unui loc de dormit mă împleticesc la fiecare pas pe drumul iubirii sunt ca o linie uitată neîndreptată poate spirala de foc este de vină acum nu ştiu
puţin mai târziu îmi aştern fruntea pe buzele cerului sunt fierbinţi toate vuietele vântului
mai vine o iarnă un îngheţ un dezgheţ întârziat plec răsucesc o cheie din bornele timpului în poarta unui sărut imaginar ascult răsăritului glasul înainte să renască adorm pe pleoapele înroşite de gânduri ale apusului înserării îi las cheia imaginar reconstruită de magul dibaci
Doamne cât îmi lipseşte un somn adânc odihnitor acea odihnă de la capătul drumului de dincolo de poarta sărutului imaginar
văd groapa desăvârşită săvârşită în arborele sângelui un singur indiciu mi-ai lăsat între buzele cerului şi gândul cheie răsucit până la desprinderea de strigăt
tăcerea aleargă şi acum şchioapătă pe urmele pescăruşului adoarme şi ea obosită în ivărul porţii
alerg odată cu degetele pe tastatura de nisip adun fulgii
cândva pe banca de piatră vei strecura singur fulgii prin ochiurile de gând ale pălăriei magului
dezgheţ inima în groapa desăvârşit săpată de mâinile tale o aştern ca pe o piatră preţioasă a sălbăticiei naturii femeii cu ochii din cărbunele de foc al încercărilor al poveştilor fără început cu finalul undeva în punctul dintre buclele infinitului
aştept grafica ta să rotunjească lumea în care odată şi-odată ne vom plimba răsfirând arborele gândului într-un poem unic
îngheţ-dezgheţ tâmplele când pulsul tău pătrunde noaptea tiptil în inelul din adâncurile tainei iubirii lăsându-mi în umbre şi ritmul sângelui tău în aortele cuvintelor nenăscute
dăruieşte-mi Doamne uitarea în florile amurgului pe cer răsar copilele grâului împletesc în pâinile vremurilor albe albastrul cuvântului dintâi şi zâmbetul norului lăsat dar de gând de Tine acoperiş sufletului ars într-un fulger de vers
în palma uitării Doamne rămân ca o ciupercă întoarsă ploilor finalului de toamnă într-un noiembrie în care dorul devine leagăn neatins nemişcat în vântul amintirilor
calde umbre mă învelesc îmi învelesc pieptul în strigătul lui dureros spre buzele fragede ale sugarilor anotimpurilor neuitate de carnea mamei
mi-e dor Doamne mi-e dor nesfârşit şi crâmpeiul de vorbe aşternute sunt precum clapele pianului bătrân căutând armonia mişcării arcuşului pe trupul viorii şi al violoncelului gândurilor într-o simfonie a prezentului scufundat în balta albă a trecutului grâu
şi grâul îşi aminteşte verdele când pâinea se coace încetişor în cuptorul Cântecului Tău veşnic Te ascultă Te tace blând
câte un ignit se aude când lemnul focului aprins în tainele Cuvântului Tău trosneşte şi lasă umbrelor cale să redescopere redezvăluie sunete ecouri culorile imaginilor liniile şi punctele mai ales punctul odată aşternut pe trup de i sub braţul ferm al lui pi într-o caldă îmbrăţişare de val de mare de ocean de tâmplă aburind într-un vers
dăruieşte-mi Doamne uitarea pictor desăvârşit te implor conturează-mi-o pe pânza cunoaşterii până când inima îmi va elibera glasul ei din petalele noi ale florii vieţii renăscută în crângul cuvintelor neinventate
