mir dens

mai aproape de niciunde poete rămân 
m-am hotărât să rămân 
între zidurile de cuvinte rostite sau inserate 
în pietrele odată foste de hotar
între ură teamă şi bucurie iubire creştere unghiulară
apoi verticală a fiinţei

cineva când nu mă născusem mă numea Corina
altcineva a venit şi mi-a văzut sufletul
zbucnind din copca de viaţă a femeii cu inima de iasomie
tocmai când septembrie lumina inimile oamenilor
cu ziua Sfântei Maici a Domnului şi a Maicii Sale

între două zile am strigat lumii că vin
m-am zbătut între acele ziduri blânde pentru a cunoaşte
alte ziduri alte năruiri de visuri

vroiam şi nu vroiam să le părăsesc sau poate
curiozitatea ridica în mine iluzia noii vechi lumi
nu ştiu.

am poposit în pragul iubirii celor care m-au dorit
a le fi fiică după o răsturnare densă de valori
ca mersul roţilor de tren în ritmul ceasului viului
cumva nedorit apoi dorit
cu înverşunarea păsării zborul

mi-au spus atunci că în orice cetate
se intră cu tălpile goale zvâcnind libertate
şi armăsarii petrec sub copitele lor iarba
şi eu am înţeles la fel viaţa... cetăţii

mai aproape de niciunde poete rămân
între zidurile acum ridicate de oameni să văd să ascult
să învăţ tăcând a iubi poate nimicul
poate uriaşul cu ochii de iarbă şi tălpile din stânca
muntelui la poala căruia încă mă aflu
socotind urcuşul în inima mea
ca pe un mir dens din esenţa brazilor pădurilor virgine
şi ale celor tăiate cu furie de uman

Anne Marie Bejliu, 4 mai 2015

liliac înflorit noaptea - cu şi fără lumină -

stau ascult privesc
nu mai ştiu dacă tac 
sau rostesc
sau simplu vibrez
la propriile-mi trăiri

narcotice în pungi mărunte
de cuvinte
mă rostogolesc
în cumulul de mişcări
stagnări rătăciri care sunt

am mai întrebat cândva
dacă
în mine zac finite infinite
sau infinite finite
euri sau uri sau iubiri
sau ceva de care să mă agăţ
când leagănul
rămâne suspendat între mine
şi sinele
căutătorul călătorul
disperatul de a fi ultima
încordare pe ultima leghe
de nimic a fiinţei

atâta oboseală cuprinsă
între hotarele de ceară
ale candelelor încă neaprinse

şi omul care
şi omul când
şi omul în care
mă răstorn
ca într-o copaie oul
ovalul din care zborul abia
aşteaptă să zbucnească

mişcă sau mai clar spus mişună
ceva între răsăritul
şi înserarea în care
un liliac înflorit

în noapte are câteva flori
în lumină ridică
toate ramurile înflorite
în semn de salut

salut

salut de noapte
de noapte albită
răsucită răscolită
pe drept sau nedrept

nici asta nu ştiu

cât de proastă sunt
sau cât de răsărită
numai El ştie

rămân cu întrebările
îndoind un genuchi
spre niciunde

aştept i-ul întors
pe sub care se plimbă uimirea
sau mirarea unui punct

a unui singur punct

Anne Marie Bejliu, 3 mai 2015

asfalt şi zgomot - şi invers -

lovituri sacadate în glezna cuvintelor
popoare de virgule zac în bătaia tălpilor
totul stagnează
liniştea făcută desfăcută răsfăcută
băncile până la care treptele
devin bucăţi roase din noi

mereu din trupul de carne suflet şi inimă

ea liniştea niciodată nu se naşte liberă
cântă sau mai degrabă ascultă zgomotul tocurilor
pe asfaltul civilizaţiilor

reîncarnări de uri reîncarnări de umbre folosite
prea mult în a distruge

când ne vom elibera
când vom scuipa din noi stigmatul falsei puteri
şi unde ne vom lăsa tălpile pe o iarbă nouă
chiar amară fiind ne va reîntoarce
într-un făgaş al omului simplu al omului fără perucile

iluziilor nesfârşite din teatrul anost de acum

lovituri sacadate în glezna memoriei
se întâmplă adesea
a devenit un ritual al împerecherii în acelaşi timp
între informaţie şi minţile obosite de zgomot
e prea mult zgomot în asfaltul cuvintelor
şi multă sămânţă rătăcită
împrăştiată pe tocurile indiferenţei

Anne Marie Bejliu, 3 mai 2015

omului cu tichia de mărgăritar - rugăminte către... -

elementare clipe înconjoară cuvintele, spaţiul în care toate şi tot definesc atitudini, gesturi convenţionale care oricât de preţios exprimate manifestate sunt, tot sufocă.
alienarea frumosului sau poate numai atingerea lui cu degetele mocirlei se apropie. elastice paranteze, uriaşe acolade se pun conştiincios, se premiază în disperare. contorizăm nimicul iar toate umbrele uitate îşi ridică braţele, se predau, nu înainte de a deveni uriaşi pe asfaltul mototolit. 
îi privesc geometriile apatic. este plin de creiere care înfloresc continuu, se strâng în jurul unei adunături de puncte cenuşii. lasă izul în umbre. îmi spun că sunt încercări, sisteme convenţionale de încercări.
mi-e mintea într-un talmeş balmeş acum. încerc să ies din starea de troglodit. mă dor toate şi totul îmi pare un haos. încerc să reanim cuvântul şi uite că tot prin haznalele prezentului sunt obligată să trec. 
între sinele departe de urât şi toate aceste colaje, nisipurile se curăţă, clepsidrele vechi se sparg, tunelurile fricilor cresc, ridică la suprafaţă fărâma de lumină. 
fantele cresc, fanţi poezesc. se aplaudă, se umblă indecent prin mecanismele aparatelor genitale, pardon, geniale, ale mentalităţii găurilor negre ale umanului. 
caut şi acum triunghiul bermudelor, acel triunghi în care odată stăteam, altădată fugeam. 
ajung să mă întreb dacă nu cumva omul a devenit el însuşi un triunghi al bermudelor, inexplicabil între infinitele finite salturi. şi când stau şi privesc prin mine în mine totul, mă păcălesc încă şi sper că totul se amestecă într-un vers şi poate că totul devine ca o înşiruire de dorinţe niciodată ascunse, mereu la suprafaţa zâmbetului fals.
elementare clipe se cern în mine, prin mine, pentru mine mereu. nu ştiu de ce acest haos continuă în mintea mea acum. prea mult spun "poate", "poate că". vreau cândva să-mi lămuresc neliniştea, sfânta nelinişte, în liniştea prestabilită de cer a fi sacul în care mă adun, sau baza şarpelui care urcă şi coboară lovind tubulaturile fine ale siguranţei de sine. să învăţ să cânt la orga de piatră, la orga de iarbă a propriei fiinţe este cel mai complex gest al minţii rostogolită zilnic printre măşti, printre rostiri. 
se joacă mult teatru şi asta mă oboseşte. cât rămâne artă, e mai simplu. când devine obicei al cotidianului, deja îmi intră încet, încet, ca printr-o soluţie perfuzantă îmbibată de el, în inimă. îl resping şi asta nu-mi aduce decât stagnare. de asta am cerut omului cu tichia de mărgăritar pe care-l găzduiesc de ceva ani buni în castelul de gânduri, să nu mai arunce mărgăritarele înainte celor care lasă izul haznalelor cotidianului să umple iarba, ierburile cu cenuşa lor otrăvită, să lase boabele pe iarbă pur şi simplu. de acolo le privesc şi le învăţ, reînvăţ mişcarea, sensul, plinul şi-apoi golul devine mai uşor de asimilat...

Anne Marie Bejliu, 1 mai 2015

cariatide de ceară

cum ar fi să ridici o clădire imitând anticul
folosind cariatide din ceară. cum ar fi.

întreb şi tac apoi imit femeia coloană până când
soarele atinge apogeul

dincolo de tăcere începe cântecul topirii

tu taci şi zâmbeşti strâmb. îmi spui că
toată clădirea stă un pic câş. cumva se va prăbuşi
va imita avioanele moderne când sărută pământul cu faţa

ca un banc nereuşit totul se adună într-un pumn fragil
de adult prea devreme îmbătrânit pentru aşteptare

în tăcere umbrele cariatidelor de ceară
îl sprijină aparent fără efort
înainte de finita infinita cădere

el tot un fel de înger rămâne
tot un fel de cruce acum răsturnată
căutând siguranţa printre fire de nisip umed

Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2015

cândva când

limita de forţă există dar
izvoarele se ascund ridică pietrele
din străfundul inimii

ideea creşte aruncă pe maluri
fragmentele de gânduri

împuţinate umbre adorm în braţele
neputincioase
din ele sămânţa cuvântului lasă
urme adânci

îmbrăţişezi tăcut mercurul
cu buzele adâncite într-o rostire

taci până când...

te vei ridica. ştie Domnul ştii şi tu că
nu poţi lăsa graba delăsării
în buzunarele golite de bucurie

o fericire palidă te cuprinde
şi atunci în mână cartea
ca un ou al tuturor dogmelor prescrise
luminează
cenuşa rămasă la poalele muntelui
pe care-l vei urca în curând
iar şi iar
până-i înveţi toate nodurile
toate asperităţile
toate pietrele până la piatra de lună
din vârful
speranţelor tale deşarte

promisiune pe aţa unui balon de săpun
răspunde trupul obosit să mai aştearnă
cuvinte
promisiune care se va împlini cândva
când...

Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2015

revărsare zilnică

te reverşi zilnic dincolo de graniţele tale
hotarele de pâine îţi aşteaptă umbra să o împlinească
se întoarce grâul necopt grâul verde al unei primăveri 
promisă de înalt tăcut sobru

tot amâni în tine clipa şi ea se adânceşte doare
dorul de copil dorul de tată dorul de copilăria ucisă
într-un bazar de vorbe goale

dezamăgirea deprimarea disperarea
toate intră în acel buzunar pe care mama mi-a spus să mi-l cos
printre zdrenţe ploile cântă ploile mele
fără discuri de soare

încântătoare sonoritate pe acoperişul
sau coviltirul căruţei cu neghiobi
toate cele ce mă descos încet sunt acolo

plec acum la piaţa de umbre să aleg una mai înaltă
să avem de unde coborî vertiginos panta fericirii contrafăcute
în fond o pungă de speranţă de visuri troglodite

un aranjament strălucitor pe cenuşa propriului univers
sfâşiat de turmele gândurilor închiriate din vreme în vreme
pentru o cină fals copioasă

mă revărs zilnic dincolo de propriile-mi graniţe
într-un sac de cuvinte blestemate a fi improvizaţii
odată cu întreaga-mi viaţă într-un prezent absurd

Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2015

trăim într-un ATI uriaş

reţele de cuie înfipte în podeaua gândurilor
se ridică smucesc aripile păsărilor
rătăcite prin curţile metaforelor

la fel ca ele şi tu aduci alţi şi alţi saci
continui construcţia unui joc absurd

lasă-mă să zac în liniştea care s-a aşternut
după ultimul geamăt al tatălui
am aprins candela o privesc. învăţ să cânt tăcând zilnic
acum şi noaptea rămâne albă mereu. pare o feerie. e real
tăişul dorului se ascute

a trecut ceva vreme de când fibrele lemnului
s-au răsucit într-o filă goală

m-am obişnuit să privesc acea groapă în care
un poem a vrut să se nască. cineva a lăsat apa să curgă
se vede şi acum conducta din cărbunele timpului tău
lasă mereu urme picături de indiferenţă
şi o anume atenţie a planurilor suprapuse

sămânţa lui e vie cândva se va naşte. sigur se va naşte

te rog, lasă-mă în liniştea mea furtunoasă

nu-mi aduc aminte de când nu mai visez
trăiesc pe aşchia unei cruci în care coşmarul se repetă
se prelungeşte zilnic
la fel ca o aţă demult putrezită pe care
mereu altcineva o animă reanimă

trăim într-un ATI uriaş. schimbăm cuvintele
ca pe ciorapii subţiri sau chiar groşi
care lasă perniţe de fum pe tălpile obosite de drumuri inutile

am obosit şi nu mai vreau să mă rătăcesc
printre umbrele tale
printre umbrelele răsturnate în cale-mi pline cu amintiri
care nu-mi mai cântă

pasul merge înainte totul lunecă spre sus şi jos
spre jos şi sus mocirla creşte

uite că ridic o palmă deschisă spre cer
poate reuşesc să ridic ruga acolo
pe cea mai înaltă creastă a durerii

va fi fericită această lume mereu formată
reformată din bulgări moi mocirloşi de pământ

cineva strigă la hotarul cuvintelor răsturnate
tot tu eşti. n-ai plecat. pleacă

Anne Marie Bejliu, 29 aprilie 2015

http://tablouri-picturi.com/tablouri/can-you-see-me/

care din noi fuge

mi-am luat vapor... de hârtie

din hârtie s-a ridicat
seamănă cu miezul unei pietre
când dalta tremură ochiului sculptorului
conturul său

atunci cărbunele
ca o daltă l-a conturat
ne-am acceptat eu privindu-l el
lunecând din privirile mele
în oceanul de gânduri

mă întreb şi acum care din noi
fuge întruna de celălalt

eu
privindu-l uneori cu coada ochilor
obosiţi de aşteptări

sau el
înghiţind fibrele hârtiei
în fiecare fracţiune a imaginaţiei
privitoarei

Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

http://www.romaniatv.net/imagini-care-prind-viata-pe-o-coala-de-hartie-vezi-o-colectie-de-desene-surprinzatoare_85418.html

***

aici a trăit sau încă trăieşte
un poem
cineva l-a îngropat de viu 
şi-a uitat să lase pământul să-i cuprindă 
sămânţa încă vie

http://www.romaniatv.net/imagini-care-prind-viata-pe-o-coala-de-hartie-vezi-o-colectie-de-desene-surprinzatoare_85418.html

aproape de mal

tu aici mâine e abisul
inima cugetă bate răzbate
doare striveşte prezentul

cu amintirile în cuib ceva din tine
pleacă odată cu finalul de ianuarie

punctul de foc devine iluzie
plec pleacă totul din tine
totul este un semn al fulgerului viu

aproape de mal
laşi gândul să scurme nisipul
se amână filele
se tipăresc pline de vorbe
golite de tine

cândva vei reveni vei sări
de pe un mal pe altul
alunecând pe treptele răsăritului
în amurgul timpului tău

Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

tai în neştire verbe

pe tine cine te ridică cine
te scurmă de gânduri
în cuibul de viespi te răsucesc toţi 
cu verbele prin sabie lăsate să moară

deasupra timpului tău

vrăbiile durerii ascunse readuc puii
în cuiburi răsfirate pe tot locul

copacii nodurile şi le lasă la vedere

tu tai în neştire verbe
jungla cuvintelor se răstoarnă

virgule răsar
ca din lemn sculptate
orb te ridici orb calci orb râzi orb vorbeşti
până când

Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

abia atunci când

"nu mai ştiu
cum să pătrund
lăuntric cuvintelor:" 
- Adrian Iscru, "Rătăcit / rătăcind"

sunt absorbit de ele
le ridic statui minuscule
din marmura neagră şi albă
a îndoielii sau poate numai a
înţelegerii sămânţei
din care cresc
şi cresc neîncetat

de fapt ce mai contează
cât unde cum
am fost răsturnat răscolit
secerat cioplit

privesc dalta lui
a lăuntrului cuvintelor

mai fac un pas spre mine
niciunde nicicând
să răzbesc prin iţele şorţului
sensului lui "a fi"

Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

sursa imaginii:

http://georgianamarin.blogspot.ro/2010_06_01_archive.html

ne trezim sau nu

mă rătăcesc la baza unui triunghi
aşternut cu atenţie în picioare

muchiile dor
amintirile sau visele toate
se strâng

dansez pe cercul interior
căutând punctul de străpungere
o viaţă întreagă

sau un fragment din ceea ce
am fost sunt
şi poate voi mai fi

neînţelegând nicicând de ce învârt
manivela flaşnetei dorinţelor
când totul şi toate sunt iluzii
ale minţii mereu în mişcare

din exterior
spre interiorul unui cerc
sau al unei spirale
melcul s-a săturat de mine
eu de el

ne strângem jucăriile de pluş
plecăm care încotro

cercul sau spirala aproape închisă
muşcă zdravăn
de propriul capăt
se aude ca un clopot mic mai întâi
apoi clopotul mare loveşte alt clopot
ca pe o sfoară întindem sunetul
strigăm amândoi
ne trezim
sau nu

Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

nu-i lesne

dincolo de capătul umbrei
spre înalt sau chiar sub tălpile ei
ale cenuşii 
sunt ale grabei cotidianului
de a desfiinţa lumina din mine
din tot ce mişcă
din toate câte sunt vii
este poate abstractul
unui gând de eliberare
este o formă de abis în care cuprinsul
devine necuprins
în singurătatea tâmplelor aurei
aurului virgin
devenit mai târziu platina fiinţei
după o curăţare rapidă
de lesturi
--------------
nu-i lesne să înveţi
a trăi individual

simplu este să respiri
zgomotul turmei
într-o lume a tălpilor cenuşii
numite toate umbre
când sunt de fapt
umbrelele răsturnate
ale indiferenţei

Anne Marie Bejliu, 28 aprilie 2015

tată

unde este jocul din căldura palmelor tale
umple Dumnezeu sacii de gânduri
în care mă scald acum zi de zi

- întreabă copila cu ochii din cărbunele tinereţii tale
când lacrima îi seacă prelungind agonia boabelor de rouă
din iarba de lângă crucea ta

tată
unde alergi atât de grăbit zi de zi
când în mine vârful durerii atinge inima de copil
şi unde să las cărţile pentru a-şi primi tainul sărutului în cruce pe chip
din buzele de abur pe care le-ai ţuguiat acum în cer

tată
mi-e dor de tine
unde să las braţele în jurul trupului tău
când din tine rămâne schematica forţă a trecutului
şi când prin mine treci
ca o îmbrăţişare perpetuă

tată
mă aperi şi acum
îmi pleci pleoapele pentru a nu mai vedea flacăra candelei
zbătându-se-n dorul îngerului de noi toţi cei care
de noi toţi cei...

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2015

furie sau întrebare

nu ştiu de-mi eşti furie
sau întrebare

tot mai adesea mă întreb
şi las deoparte
ce-mi este drag să-nvie-n aşteptare
acolo unde tu nu mai pătrunzi

de ce numiţi suntem toţi oameni
când în picioare totul calcă talpa

ce e frumos e zgâlţâit de patimi
tot ce e drept în strâmbătate duc aproape
toţi şi toate se revoltă-n noi
dar nu simţim
decât atunci când inima tresaltă
în focul gheenelor
de gânduri fapte...

şi doare Doamne doare în străfunduri
de câte ori las apele prea tulburi
să-mi înconjoare mintea. sufletul îmi tace

şi tace-adânc în sinele ascuns prea bine
şi umbra-mi zace pe asfalt sau pietre
le văd mereu tot cubice
când ele-s unghiulare
şi-s risipite în construcţii slabe

nu ştiu de îmi eşti furie
sau întrebare

din tine fumegă răspunsuri
nu le văd

sunt oarbă la fel ca tine-n zare
întrevăd culoare tot mai dese
mai multe-nghesuite...

spre centru duc? - mă-ntreb iar şi iar
oare spre înălţare
sau sunt capcane ticluite de noi toţi
pentru a coborî mereu mocirlei
jalbă de netoţi

Anne Marie Bejliu, 27 aprilie 2015