cândva când

limita de forţă există dar
izvoarele se ascund ridică pietrele
din străfundul inimii

ideea creşte aruncă pe maluri
fragmentele de gânduri

împuţinate umbre adorm în braţele
neputincioase
din ele sămânţa cuvântului lasă
urme adânci

îmbrăţişezi tăcut mercurul
cu buzele adâncite într-o rostire

taci până când...

te vei ridica. ştie Domnul ştii şi tu că
nu poţi lăsa graba delăsării
în buzunarele golite de bucurie

o fericire palidă te cuprinde
şi atunci în mână cartea
ca un ou al tuturor dogmelor prescrise
luminează
cenuşa rămasă la poalele muntelui
pe care-l vei urca în curând
iar şi iar
până-i înveţi toate nodurile
toate asperităţile
toate pietrele până la piatra de lună
din vârful
speranţelor tale deşarte

promisiune pe aţa unui balon de săpun
răspunde trupul obosit să mai aştearnă
cuvinte
promisiune care se va împlini cândva
când...

Anne Marie Bejliu, 30 aprilie 2015