păstrez vocea

pe cine unde când
îngropi întruna timbrele plicurile adresele se aruncă
vrafuri de amintiri îmi şopteşti în urechi 
strig să taci să te arunci odată cu ele pentru că
nu m-ai lăsat să păstrez vocea tatălui când într-o
seară povestea ceva crud din viaţă din punctele de foc
mă striga noaptea să dau apă oamenilor. ştiu
îi era sete se întorcea cu greu spre
stânga ridica timpului sarsanalele pline de
paşi de umbre de încercări miruia gândul cu
iubirea lui de foc

am păstrat o fărâmă. tu nu şti şi nici nu vei şti
noaptea ascult ziua ascult
tu nu şti...

Anne Marie Bejliu, 2 aprilie 2015