poate în fisura aceea din perete e poarta reală spre acel niciunde al sinelui când ajunge pe tăişul zborului profund, real...spun privind prin ceaţa codurilor sufletului altei fiinţe...în fapt pictura trăirilor sale din punctul de foc al creaţiei...
~~~~~~~~
desenăm porţi de lumină în cenuşiul zilelor. secunda taie în noi planuri dense. între patru puncte cardinale nu ne regăsim. într-un singur punct, la răsărit, undeva, într-un izbuc al primăverii fiinţei, sinele prinde pe tăişul zborului profund punctul de fugă.
desenăm porţi de lumină în cenuşiul zilelor. secunda taie în noi planuri dense. între patru puncte cardinale nu ne regăsim. într-un singur punct, la răsărit, undeva, într-un izbuc al primăverii fiinţei, sinele prinde pe tăişul zborului profund punctul de fugă.
undeva, într-o peşteră, zidul greu ascunde poarta reală. mă răvăşeşte acea poartă de câte ori prin ceaţa minţii o întrevăd ca un animal prins în deşertul fricilor neştiute răbufnind ca propriul tropot al armăsarului nenăscut dar viu în mine.
am privit mai înainte pictura însingurării sau a singurătăţii în deplina lumină interioară. mi-e greu să spun ce trăiesc în fracţiunea de timp a privirii revărsată printre formele fără formă. palpez cu inima sinelui culorile.
ştiu că mintea le aduce la suprafaţă. mai ştiu că sufletul le împovărează şi atunci, ce anume le intensifică paloarea, şi ce anume le intensifică manifestarea asupra centrului?
ştiu că mintea le aduce la suprafaţă. mai ştiu că sufletul le împovărează şi atunci, ce anume le intensifică paloarea, şi ce anume le intensifică manifestarea asupra centrului?
doare un punct undeva, în centrul fiinţei. nu-l pot defini sau îl definesc pierzându-i densitatea.
înainte se trezeau alte frici. acum privesc şi simt cum din sufocare trec în refuzul lunecării dincolo de hotarele siguranţei reale profunde.
înainte se trezeau alte frici. acum privesc şi simt cum din sufocare trec în refuzul lunecării dincolo de hotarele siguranţei reale profunde.
nimic nu este întâmplător.
o spun cu toată sarea şi mercurul fiinţei în care s-au adunat toate boabele de grâu neîncolţite şi încolţite privite şi neprivite în toţi aceşti ani trăiţi până la refuz.
o spun cu toată sarea şi mercurul fiinţei în care s-au adunat toate boabele de grâu neîncolţite şi încolţite privite şi neprivite în toţi aceşti ani trăiţi până la refuz.
desenez porţi de lumină încercând să le adun literele în cuvinte cuvintele în scrieri. mă răsfiră şi mă adună într-un acelaşi puls al inimii proprii, acea inimă în care mă strâng iar şi iar fetus pentru a mă putea palpa când şi când, pentru a-mi stabili într-un fel nedefinit trăit sau numai perceput, întregul care mă defineşte.
cumva siguranţa o regăsesc în acel fetus. eu femeia de pământ sunt simplu contur în oceanul însingurării pe care greşit o caut, căutând în fapt singurătatea în care nimeni şi nimic nu mă mai poate răni. poate doar eu sau sigur numai eu, numai acel eu care încă nu mă iubeşte, nu mă cunoaşte, nu mă acceptă...
vroiam să fie poezie. nu a vrut să fie emoticon smil
Artista pakistaneză Mussarat Mirza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu