hainele se usucă în matca uitării
cârligele nu-şi mai au rostul
cârligele nu-şi mai au rostul
am aruncat velinţa neagră lângă cea albă
se vor contopi undeva
între inimă şi coroana de gânduri
între inimă şi coroana de gânduri
uneori hainele cântă
rezonanţa drumurilor le-a umplut de note
străine apropiate îndepărtate
rezonanţa drumurilor le-a umplut de note
străine apropiate îndepărtate
totul este un cumul de lacrimi şi rostiri
într-un finit infinit de trăiri
într-un finit infinit de trăiri
el uită să aştearnă literele
vârsta îl cerne între amintiri şi prezent
vârsta îl cerne între amintiri şi prezent
pictorul surd aşterne culoare în toate umbrele
ridic fanionul dezamăgirilor
poate pleacă odată cu campionul indiferenţei
ridic fanionul dezamăgirilor
poate pleacă odată cu campionul indiferenţei
tabloul se naşte greu trăieşte încet dens
ca o prelungire a gândului
prin puncte treceau un şarpe un tigru
şi un vulture ameţit de înălţimi
şi un vulture ameţit de înălţimi
sare într-un picior subţire prezentul
aripile le ţine strânse numai ghearele
şi le schimbă neîncetat
şi le schimbă neîncetat
în cioc încă poartă ochiul adormit al tatălui
încă îl poartă...
încă îl poartă...
Anne Marie Bejliu, 10 aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu