întreb pietrele şi năvoadele

chelălăi pe lângă trupurile fusiforme

peştii prinşi au murit

întreb pietrele şi năvoadele
din umbre de gânduri

de câte ori vor mai muri

cu gura uscată împing apa către ele
lipesc buzele de asfaltul unui port în care pare-se
povestea copilăriei naivităţii ei nu mai are loc

filele s-au terminat demult. cântecul a orbit
tăcerea dansează cu lacrimile copilei de pământ
se scaldă şi goliciunea ei trosneşte ca un lemn
după secunda aruncării în foc

totul crapă în jurul meu. citesc flămândă literele
sensurile mă înghit singure
este o simbioză între noi

ele cresc în mine ca un aluat bine dospit
eu scad prin ele crescând ca o formă fără formă

mă întorc la acele umbre de gânduri cu gurile
suflând disperate apa spre peştii prinşi
în năvoadele propriilor construcţii ale minţii

armăsar nicicând docil sac fără fund în care
dacă nu ajung să mă întâlnesc mă rătăcesc

*

povestea continuă în braţele marinarilor
odată cu furtunile interiorului mirosind a năucire nălucire
până când El reînvie se reînalţă încă un an şi încă unul

totuşi mormântul din spatele piaţetei de umbre
se umple şi nici unul dintre cei plecaţi nu reînvie
rămân înălţaţi deasupra arcului de gânduri risipite
cu dărnicie de viaţă de viaţa pe care
cu tupeu o numesc a mea

(poate că niciodată nu a fost a mea
poate că port numai crucea unui arc din viaţa universală)

undeva cândva voi avea şi eu un loc în ea
într-un punct într-un fir din flacăra umbrelor care
umplu mormintele de cruci din pământ
prin pământ pentru pământ

poate cândva altcineva va chelălăi
pe lângă trupurile fusiformelor morţi
numindu-le peşti poate...

Anne Marie Bejliu, 15 aprilie 2015