încă pot construi din fire de iarbă crudă

să rupi statuile în versuri apoi să creşti pe lângă ele
din fărâmele de timp rămase

asta s-ar putea să fie o posibilitate de evadare
a celui căruia i s-au ucis seminţele de gând prin
hotărâri nepronunţate cu interziceri ascuţite
ale dreptului la viaţă

şi atunci nu mai întreb nimic. îmi spun în taină că vreau
să mă nasc încă odată să dorm
în fiecare fragment de statuie şuie
să rămân la fiecare atingere

împodobiri repetate cu mărgele lanţuri cuvinte grele
garduri cu iederă sub care
sârma ghimpată rânjeşte tălpilor

viaţa răsfaţă strigă praful din drumul rămas neasfaltat
după repetate cereri pietrele cubice s-au revoltat
şi-au început să cadă

poemele s-au dumirit unde nu le este locul

s-au întins blocuri cenuşii lucitoare în bătaia neoanelor
şi atunci de unde omule cu sârma ghimpată în puls să mai scrii

câte sicrie ţi-ai ales pentru cuvintele acelea
aparent amplasate în versuri
în fapt betoane contra murdăririi călcâielor domnilor
cu ţâfna egală cu muntele invizibil

dar toţi sunt liberi să taie şi să spânzure cum doresc

las clipele să zburde pe iarba de lângă drum
cât încă nu a fost smulsă
mânzul gândului muşcă uşor verdele crud

încă pot construi o primăvară din vârfuri de fire de iarbă crudă

Anne Marie Bejliu, 3 aprilie 2015