oarbă

ca un copil de piatră
se ridică visul

îl ating tace. nu-l ating. tace

de câte ori se zbate conul
prin umbrele prezentului
îl aud

în faţă zid în spate zid

singura cale liberă pare a fi răsăritul
sau chiar este

încă sunt oarbă, Doamne, încă sunt

Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

optimista are destule cărămizi

nu te las de izbelişte -
îmi spui mereu Andru Leandru

filele cresc se aranjează aproape singure
pe raftul încercărilor

tu zâmbeşti
undeva în spatele lor
poveştile cresc

şi unde să mai încapă renunţarea
când în iarnă ridic greutăţi neştiute până acum
cunoscute numai Lui

pasul meu este viu mereu mai viu

scapătă un călcâi
altul o ia la vale. caută lăcaşul fragil
în care piatra de lună tace

aştept un nou răsărit de lună plină
să-mi urlu amarul şi cântecul

lupii şi ei aşteaptă
totul se umple cu zăpezile gândului răsucit
pe altarele ridicate simplu de viaţă

nici nu le văd prăbuşirea
nu mă lasă visătoarea din mine să cad
sau optimista
are destule cărămizi să aştearnă în urmă

şi totuşi
nu întorc nici capul nici trunchiul
umărul stâng o clipă tremură
şi aşteaptă...

Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

au uitat să anunţe naşterea

am crescut şi simt asta
în fiecare sfert de lună urlândă
după mângâierile timpului 
în care mă ascund om

pasăre am uitat să fiu
văd printre priviri de orb
cum drumul
se lungeşte se scurtează

totul sare într-un paradox
al tăcerilor uitate sub talpa oarbei

Domnul mă scutură uşor
de fiecare dată când
mă adâncesc în căderi

gânduri explorează sunetul
timpanele fisura şi-o lărgesc

primesc în mine nou născutul
şi nenăscutul

creşte uterul cuvântului

la anul
care pare nou în vechimea lui
văd cum mă întorc
la veninul şarpelui îndoielii

privesc acum ţintă oul cuvintelor
aştept reptila pui să iasă
văd naşterea ei ca pe o renaştere

om ce sunt!

cum lovesc coaja oului
ovalul îşi ascunde pereţii
rămân zidurile albe
ale reptilelor nenăscute

aşteptare în aşteptare
ca un tablou cu zeci de fundaluri
îmi este viaţa

tobele bat afară. nu ştiu ce anunţă
golul unui meci
în care plinul zdrobeşte răbdarea

naşterea au uitat să o anunţe
printre strigăturile absurde. au uitat

Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

între adaosuri şi absenţe

te privesc. stai liniştit
pe crenelul turnului tău de gânduri
respiri când şi când 
răsuflarea dragonului alb

prin tine rostogoleşti metaforele
mai seci acum
mai pline de gust în rezistenţa lor
pe meterezele poeziei

da. nu faci excese în scrierile tale
recunosc

laşi gravurilor inserţiile decorative
sau poate simplitatea
o păstrezi pentru tine ca un dar

e ca o naştere-renaştere
mereu într-un punct anume
al răscrucilor în care ajungi

ştiu. nu vei fi acuzat de oameni
pentru diabetul pe fond de stres
generat în fond
de propriile renunţări la alb-negru

mult gri îndulcit cu iluzii
şi optica orbului uitat în parc fără baston

scrie liniştit. mă ascund în alt punct
învăţ gravura fără inserţii
ascult ecoul acuzaţiilor
într-un proces al propriei creşteri
sau căderi între adaosuri şi absenţe

Anne Marie Bejliu, 18 decembrie 2014

trei paşi în plus parcurşi

câte trepte mai sapă viaţa asta
în femurul piciorului drept

dureros acut totul se întâmplă
fără oră fără minut fără secundele buimace
de atâtea derulări de scenarii

nu mă mai ascund
sora mea cu trei ani în plus parcurşi

util sau inutil

ai uitat să mă priveşti când vorbeşti
ai uitat să-mi asculţi durerile
te-ai transformat într-un robot

repeţi întruna sau în mai multe
acelaşi lucru
ai uitat sora mea că trăiesc

trăiesc poate altfel acum

lucrurile nu vorbesc
decât despre un gest de întindere
a muşchilor braţului
cu un obiect atârnând de el

nu spun nimic absolut nimic despre tine

las totul să-mi frângă visele
şi poate odată şi-odată
voi fi liberă să strig să calc fiecare fisură
a femurului piciorului drept
fără să doară

tu...ce mai faci...

eu tac
sora mea cu trei paşi în plus parcurşi
şi trei vorbe absorbite într-un gest

ce braţe lungi ai

şi câte vorbe prelungesc braţele...

tu... ce mai faci, trăieşti?

Anne Marie Bejliu, 19 decembrie 2014

biliard absurd

bila de şapte şi rostogolirea ei continuă
lasă pe pânza bine întinsă urmele unui unu răsucit
între moarte şi naştere între naştere şi moarte

în fond o moarte continuă a instinctelor
în ceea ce trepiedul lasă să se creadă că ar fi viaţă

urmăresc bila de şapte
gândind la acel unu mereu acum
mereu în punctul în care mă aflu

trupul aşteaptă ultimul punct
pentru ca mâine azi sau niciodată să nu mai fiu ce nu sunt

urmăresc bila de şapte
străluceşte în vârful coaselor în care
un fir de iarbă a prins rădăcini fine

cândva acolo un copac va fremăta iar
pe coroana lui se vor aşterne pentru fiecare punct
al pânzei bine întinse
alte şi alte coroane de spini

bila de şapte uneori mă sperie

traiectoria ei adânceşte timpului timpanele
iar ecoul paşilor se aud tot mai înfundat

rămân. ascult privesc. tac
uimesc răsuflarea durerii cu încă o zbatere inutilă

biliard absurd cu o singură bilă. tasul este gândul
celelalte bile sunt prinse prizoniere în ea

Anne Marie Bejliu, 20 decembrie 2014

urmărim erorile

te cred că alergi

eşti ca o formă a crucii
cu piciorul prins de celălalt

o împletitură de acţiuni neîncepute
ca într-o statică a cuvintelor
netrăindu-le sensurile adânci

profunzimile aleargă undeva
în vulcanul de trăiri
lava le diluează, prietene
sau tu le aştepţi pe o creastă de munte
pe care lunecă în neştire cascada iluziilor

ne învârtim, prietene
printre ecuaţii sisteme de ecuaţii
limite de funcţii
prea multe limite de funcţii

rostogolindu-ne comunicarea într-un grafic
după ce urmăm erorile sistemelor
unei gândiri aproximative

aplicăm leme peste leme teoreme
şi pe deasupra
răsturnăm toate cascadele posibile
şi mai ales imposibile
ale unei filozofii depăşite a umbrelor

Anne Marie Bejliu, 21 decembrie 2014

sunetul literelor

azi am descoperit pentru a infinita finita
sau finita infinita oară
că sunetul literelor cuvântului "mulţumesc"
luminează ziua şi noaptea aprinde felinarele gândului

uneori taci inspiri ecoul lor şi laşi duşul bucuriei
să alunece prin tine

e atât de simplu şi totuşi

complexul trăirilor te înalţă
atât cât să nu faci iar şi iar hărţi de cucuie
orgoliului adâncit în ecoul literelor verbului "a primi"
 a pocnetului inutil de multe ori al palmelor

ecou superficial care te umple de nevoi

un singur glas - al tatălui - şoptit într-un mulţumesc
 al prietenului al mamei al fiecărei fiinţe pentru care

sufletul tău creşte inima dospeşte bătăi pline
 iar ritmul sângelui redevine firesc privindu-le zâmbetul
după ce parcurg calea dintre două puncte

cel al suferinţei şi cel al înseninării aproape depline
într-un fragment de poveste în care piticii se întorc acasă
după ce au umplut sacii cu pietrele minei
-valori neînscrise vizualului palpabil ci numai trăibil
perceptibil în aria fineţii fiinţei umane

Anne Marie Bejliu, 11 decembrie 2014

satir sau înger

de s-ar sfârşi odată această oră tristă
să-mi readuc aminte copilărind prin file
glasul cald şi iarba
din munţi din gând din piatră
cum îmi şoptea odată că-mi este legământ
de-a fi o veşnicie scurtată de orgolii
omul şi piatra spartă în vârfuri ascuţite ale unei cruci

de câte ori amarul pătrunde-ntreaga fire
rămâne-un fir de iarbă să mângâie răscruci
de frunză arsă vie întoarsă reîntoarsă
în mugurul de viaţă pe care-l numesc gând

curată rugă creşte în mine-acum şi-n pasul
cel nenăscut privirii descris în inimi vii

ochiul lărgeşte zarea...nadir pe ram de mir...
zenit pe vârf de creste

un singur unghi rămâne să-i aflu depărtarea
cu braţele-ncropeşte prezent prezent prezent

acum  trecutul moare şi-nvie-n clipe oarbe
de câte ori pleoapa ridic în rugăciuni

îmi caut destrămarea şi-mi caut întregirea
cu lacrima cât palma băjbâi de-mi sunt satir
 sau înger în cădere uitând să mai rostească
plinul sau golul firii în amfora de gânduri
cândva plină şi vie-n esenţele de mir

Anne Marie Bejliu, 12 decembrie 2014

împletit despletit

când îmbrăţişezi un copac
poţi desena pe trupul tău hărţile cerului în care
sămânţa ta a fost purtată printre vieţi

ştiu. o viaţă de pământ are fiecare
şi o moarte luminând întrebările şi răspunsurile deopotrivă

totuşi

când îmbrăţişezi un copac
din el nodurile anunţă versurile scrise odată demult
în papirusul nematerializat al vieţii tale

cântecul străbunilor devine sunet aproape vizibil conturat
între fina batere a timpanului pe toba urechii stângi
cea dreaptă ascultă mintea cum tropăie
şi crede că raţiunea îi este scară

toate inelele lasă chipurile să iasă
şi braţele lor
ramuri ale cuvintelor rămase nerostite

prin trupul tău

într-o îmbrăţişare din ce în ce mai strânsă
până când
rămâne din tine numai cântecul

devii tu însuţi fibră ramură  chip al copacului
împletit sau despletit cu ramurile străbuni
rămaşi în seva copacului vieţilor tale netrăite trăite netrăite

cum ai putea lăsa deoparte trupul tău trăind netrăind
când el este o cruce

Anne Marie Bejliu, 1 decembrie 2014

https://www.youtube.com/watch?v=wZeb7ZGdgwg

fugim tată

mi-e gândul pustiu acum
în colţul plin de umbrele tatălui mergând
toate aleargă
el stă pe pat întins aproape apatic
zâmbeşte când îl ating
îl întreb dacă-i este sete îi întind sticla bea şi tace adânc
simt adâncimile tăcerii tatălui
hohotul îl păstrez pentru clipa de singurătate
noaptea este albă prea albă
pasul tău tată vreau să-l aud iar şi iar pe treptele scării blocului
să mă strigi să fug spre tine să înhaţ sacoşile pline
după un sărut pe fruntea sărată
hai tată în leagănul vieţii, hai! nu mai sta atât de întins
îndoaie genunchii
stăm o clipă cu ruga în acelaşi pumn
apoi fugim tată, fugim de toate spre El

Anne Marie Bejliu, 30 noiembrie 2014

liber să uiţi nu uita tată

unde să mai încapă timpul
când patul din dormitor este mereu plin
mereu răsufli greu mereu oftezi din toţi rărunchii

unde să mai privesc paşii tăi să te aud râzând cald
aşa cum numai tu poţi

unde să te mai ascult cântând uşor romanţele timpului tău
când tinereţea
răsuflarea de primăvară o lăsa să alerge prin sufletul tău

nu, nu s-a stins vulcanul. clocoteşte. îl aud

uite tată dacă vrei
fur un fir de lavă şi ţi-l aştern pe tălpi
reacceptă alergarea printre secunde reacceptă viaţa

am fost atâta vreme împreună

să nu pleci. mă supăr pe tine dacă pleci
şi te prind într-un sărut de copilă zvăpăiată
uşor de obraz

mi-e dor de mişcarea de urs
mi-e dor să-mi aştern capul la pieptul tău
să-mi cuprinzi trupul obosit în braţe

liber să uiţi nu uita mişcarea tată

te simt cum renunţi zi de zi să lupţi
să strigi lumii că tăvălugul plin cu viaţă
sparge gheaţa oricât de dură ar fi

zăpada gândurilor curate freamătă în ochii tăi verzi
uneori albaştri când privesc mâna Domnului

unde să mai încapă mişcarea între palmele tale amorţite
dacă tu priveşti crucea de argint şi icoana Sfântului Nicolae
zâmbind cu ochii umezi

mingia verde este rotundă strânge-o în pumni pe rând
apoi spune-mi dacă iubirea nu-i seamănă
nu renunţa tată. nu renunţa...

Anne Marie Bejliu, 30 noiembrie 2014

vei merge iar

- tatălui meu -

într-o zi vei merge iar, tată
şi nu voi mai citi
disperarea în ochii tăi

sus pui de urs, sus
tu eşti bulgărele de foc
rostogolindu-se mereu
deasupra neputinţelor

când vei merge iar
îmi voi bucura privirea cu pasul tău

ramul de foc se va împlini
dragonul inimii va porni iar şi iar
să cucerească
ignoranţa izolarea
printr-un vers al rozelor redeschise
în oglinda unui crin alb

Anne Marie Bejliu, 29 noiembrie 2014

să calci în vârfurile speranţei

ceva este putred în tot şi în toate
nu-şi pierde sămânţa
nu se emană
nu se împotriveşte gândul existenţei lui

acel ceva ridică în aer colbul
lasă florile cenuşii să acopere visul

braţul drept doare umărul stâng e gol
şi-n toate şi-n tot omenescul
devine fundal risipit printre gesturi

să iubeşti sămânţa de om
să laşi picăturile de apă să reînvie la infinit totul şi toate

să alergi printre cuburi de gheaţă
să calci în vârfurile speranţei
cu tălpile paralele aninate de gânduri apa botezului
apoi să priveşti sabia albă
ridicând mereu culoarea deasupra mocirlei...

trăieşti şi asta te macină
femeie cu ochii din cărbunele timpului netrăit

în viaţa neviaţă ruga rămâne sarea care arde lesturile
lasă vindecării cale
după o curăţare nicicând visată
de mireanul cu genunchiul înroşit de strigările spre cer

ceva este putred în tot şi în toate

simt cum se ridică tulpinile nou născutului
nu fug. privesc tac. uimită rămân
şi-mi uimesc dorul de a fi
cu încă un pas al copilului fără patimi

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

sursa imaginii: https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEioKnipyxmc3QbNTLd5pXOJ9c39LVC2ZMvQDk7q5PuaFulFhYcJky83Fjln70gPWkXne0cZWFY3phf6Tpg4FZ-UihFC2LH75v4BoDxc3fH9jwmaF5KtFJJ-tP2V4g9ARPhmQGRLfYkVoWgx/s1600/549406_556519641035782_1701751452_n.jpg

furtună într-o capsulă de gând

*

furtună într-o capsulă de gând plină de praf
liberă mişcare
printre ziduri de cuvinte nerostite

aici totul primeşte eticheta perfecţiunii
până când fisura se lărgeşte
totul cade într-o filă de roman
al unei vieţi depăşită de trenul cunoaşterii

gara scapătă prin umbre iar încercările
devin roţile mereu rostogolindu-şi nefiinţa
printre cruci cenuşii

o singură cruce albă readuce înălţării esenţa
în ziua în care Fiul lui Dumnezeu
sărută obrazul Maicii Sale

omul ştie că nicicând nu va atinge prin sărutul său
 lumina Dulcei Sărutări

fereastra aceasta mereu îmi trezeşte inima
 văd mai bine pietrele din gurile oamenilor
**
furtună perpetuă în căutarea bucuriei
îmi este viaţa
mă risipesc printre umbre
urc şi cobor uneori trepte nepotrivite

privesc iar şi iar fereastra
simţindu-mă punct de întuneric
în centrul flăcării candelei veşnic aprinse
la răscruce de anotimpuri

sursa imaginii:

https://indulciricudor.wordpress.com/2014/06/06/neprivind-noi-la-cele-ce-se-vad-ci-la-cele-ce-nu-se-vad-fiindca-cele-ce-se-vad-sunt-trecatoare-iar-cele-ce-nu-se-vad-sunt-vesnice-2-co-418/

iluzia ovalului perfect

în gura mireanului
multe pietre rămân neşlefuite

ascuţite mereu de necunoaştere
readuc în fundalul plin de nuanţe

picătura de otravă

ajunge într-un târziu în prim plan
conturând sinuoasa devenire a şarpelui

să rămâi privind mişcarea
să fugi din calea lui

dâmbul de nisip ia încet
forma unei clepsidre

în sala expoziţiei Crăciunului
un om ascunde în pumni pietrele trecutul
pentru a le însămânţa prezentului
printre fâşii de copilărie necopilărită

speră clipei bucuria

până la ea
schimbă privirea către tabloul în care
un fluture
încearcă să ridice pe treptele realităţii
piatra de hotar
dintre a fi şi a rămâne om
şi căderea perpetuă în iluzia ovalului perfect
al iubirii de om

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

piatră neşlefuită

degust prelung esenţa şarpelui
lunecos profund mângâie cu limba lui dublă
firele de iarbă amară
mândru ridică privirea deasupra pietrelor

trupul din inele lasă iluzia frumuseţii
strecoară strălucire fadă printre paşii călătorului

printre cuvinte fiinţează prietenia
piatră neşlefuită a înălţării prin smerenie şi suferinţă
pe calea Crăciunului autentic

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014