să calci în vârfurile speranţei

ceva este putred în tot şi în toate
nu-şi pierde sămânţa
nu se emană
nu se împotriveşte gândul existenţei lui

acel ceva ridică în aer colbul
lasă florile cenuşii să acopere visul

braţul drept doare umărul stâng e gol
şi-n toate şi-n tot omenescul
devine fundal risipit printre gesturi

să iubeşti sămânţa de om
să laşi picăturile de apă să reînvie la infinit totul şi toate

să alergi printre cuburi de gheaţă
să calci în vârfurile speranţei
cu tălpile paralele aninate de gânduri apa botezului
apoi să priveşti sabia albă
ridicând mereu culoarea deasupra mocirlei...

trăieşti şi asta te macină
femeie cu ochii din cărbunele timpului netrăit

în viaţa neviaţă ruga rămâne sarea care arde lesturile
lasă vindecării cale
după o curăţare nicicând visată
de mireanul cu genunchiul înroşit de strigările spre cer

ceva este putred în tot şi în toate

simt cum se ridică tulpinile nou născutului
nu fug. privesc tac. uimită rămân
şi-mi uimesc dorul de a fi
cu încă un pas al copilului fără patimi

Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

sursa imaginii: https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEioKnipyxmc3QbNTLd5pXOJ9c39LVC2ZMvQDk7q5PuaFulFhYcJky83Fjln70gPWkXne0cZWFY3phf6Tpg4FZ-UihFC2LH75v4BoDxc3fH9jwmaF5KtFJJ-tP2V4g9ARPhmQGRLfYkVoWgx/s1600/549406_556519641035782_1701751452_n.jpg