sâmbătă, 29 noiembrie 2014

să calci în vârfurile speranţei


ceva este putred în tot şi în toate
nu-şi pierde sămânţa
nu se emană
nu se împotriveşte gândul existenţei lui
acel ceva ridică în aer colbul
lasă florile cenuşii să acopere visul
braţul drept doare umărul stâng e gol
şi-n toate şi-n tot omenescul
devine fundal risipit printre gesturi
să iubeşti sămânţa de om
să laşi picăturile de apă să reînvie la infinit totul şi toate
să alergi printre cuburi de gheaţă
să calci în vârfurile speranţei
cu tălpile paralele aninate de gânduri apa botezului
apoi să priveşti sabia albă
ridicând mereu culoarea deasupra mocirlei...
trăieşti şi asta te macină
femeie cu ochii din cărbunele timpului netrăit
în viaţa neviaţă ruga rămâne sarea care arde lesturile
lasă vindecării cale
după o curăţare nicicând visată
de mireanul cu genunchiul înroşit de strigările spre cer
ceva este putred în tot şi în toate
simt cum se ridică tulpinile nou născutului
nu fug. privesc tac. uimită rămân
şi-mi uimesc dorul de a fi
cu încă un pas al copilului fără patimi
Anne Marie Bejliu, 28 noiembrie 2014

sursa imaginii: http://4.bp.blogspot.com/-AmSWgE-S9l0/UT433vSRdyI/AAAAAAAAAgA/59-6xentEkM/s1600/549406_556519641035782_1701751452_n.jpg















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu