nu mai termin cu aruncatul

mă arunc din mine în fiecare zi
ceva putred există în fiecare punct
ceva învechit ceva răzvrătit 
ceva ca un gând care stagnează
pe banca principiilor depăşite

să schimb vechiul pe şi mai vechi
noul a devenit un lux absurd aproape inutil
palide umbre încercănări
accentuări ale metaforelor sub ochii din pluş...

tabloul nu se naşte pata de culoare
a rămas aninată de braţele unui leagăn

e al închipuirii al iluziilor înşirate pe aţa netrăirii

şi cât să mai stau în coasta ta, străine
dacă tu transformi bărbatul în femeie
iar eu, femeia, mă privesc în oglindă
ca pe un ciob din închipuirile tale de bărbat

nu mai termin cu aruncatul

coşul prezentului este plin
saturaţia a ajuns pe vîrful gardului
cântă ca un cocoş aiurit pe trei patru voci

dimineaţa ca printr-o minune doarme. dorm şi eu

totuşi spune-mi cum să rămân femeia de pluş
jumătate scăpată de coasta ta jumătate plină de ea
când timpul umple cu pământ visurile toate
iar tu le descarci în coşurile cu ochi prea mari

sunt multe, prea multe lesturi. sita comunicării s-a rupt

Anne Marie Bejliu, 25 noiembrie 2014

imagine: Woman with guitar and piano - Pablo Picasso 1911