mă pitesc

cuvântul râde şi în el mă pitesc
încă un joc încă o lacrimă încă o cădere

am ajuns să tot cad
pentru a visa cât mai clar înălţarea

cândva din mine vor înflori vrejurile de fasole
şi un pitic va urca fiecare nod spărgând limanului limitele
un tot şi un punct de lumină
undeva la inserţia dintre orizontală şi verticală
regăsit în inima celulei mereu vii
din care natura hrăneşte cu pipeta sămânţa de om

cuvântul este un clovn pitic
în care se ascunde o mască de gânduri sau din gânduri

o aud cum râde şi plânge odată cu el
de câte ori uit să-mi fiu cârjă braţ picior
gleznă în dansul roţilor de iarbă ale vieţii

cum ar răsuna în hăuri
un cântec de pluş în duet cu piticul clovn
într-un hohot infinit de râs
care mă priveşte neîncetat din ciobul
din oglinda neputinţelor închipuite

cuvântul râde şi plânge. spectacolul nu a încetat niciodată
îl ascult

Anne Marie Bejliu, 24 noiembrie 2014