Poveste din poveste din poveste

Înainte de a mă naşte cred sau simt că am fost şi sunt fărâmă din visul Domnului sau fărâmă din somnul Lui, când în toate şi în tot ceea ce mişcă sau nu pe pământ, dansul crucii înveleşte bucuria de a fi, înainte, în timpul şi după naşterea arcului de curcubeu sau poate punctul infim care-şi aşteaptă aşternerea pe trupul unui "i" stingher din pământ. Dar este atât de frumoasă această poveste a arcului de curcubeu pe care am coborât, la rându-mi visând, încât aş strica-o spunând scurt: sunt fărâmă din visul Lui eşuată pe pământ într-o cruce, născând două cruci care s-au frânt prea devreme, sau poate într-un timp aparent prea scurt după cum îmi cântă mintea şi inima pământeană. Mai departe crucea frântă am luat-o iar în spinare şi în toată fiinţa mea (poate că nu am lăsat-o nicicând din spinare, poate am adunat aşchiile de la cele două cruci, nu ştiu) şi am privit cerul. Nu cădeau cuie. Cuiele le înfigeam eu în palmele Lui cu fiecare fracţiune de timp pământean în care mă acuzam pentru frângerea celor două cruci. El îmi spunea să merg mai departe când, în tunelul spre câmpul cu cerul din lacrima Lui şi iarba de culoarea inimii Lui, îi ascultam glasul de tunet mângâietor. L-am ascultat şi am mers mai departe. Mi-am văzut harul cum îmi ridica fruntea, braţele, întreaga fiinţă pentru a putea atinge cu ochiul unic larg deschis bobul de rouă al dimineţii. M-am trezit din propriu-mi coşmar urmând fărâma din visul Lui. O clipă mi-a fost frică, apoi nu mi-a mai fost. Acum nu-mi mai este decât de verbul "a uita" să-mi dezvolt harul - darul primit de la El. Restul este jocul marionetei socialului: 1. să merg drept; 2. să mănânc elegant; 3. să cânt să scriu cât mai redus (mental, sufleteşte, spiritual şi de ce nu şi gramatical) sau să tac pentru a nu răni orgolii; 4. să fiu invizibilă pentru a nu împiedica pumnii să zboare spre cer în secundele unor victorii false; 5. să şi să şi să şi să...
Spun stop şi spun: exist, trăiesc, gust libertatea şi o beau, şi o respir prin cuvânt, prin iubirea Lui, învăţ să ating picătura de rouă fără să-i stric hotarele bucuriei de a fi.
Restul este cârja, dureroasă recunosc, pentru a învăţa să trăiesc, să mă trăiesc. Încercările ajung să cred că sunt cuiele pe care El ni le aruncă înapoi (în joacă? serios?) pentru a le prinde exact aşa cum noi le-am bătut şi I le batem clipă de clipă în braţe şi apoi durerile sunt spinii din coroana aşternută pe Fruntea Sa. Numai că El lasă picăturile de sânge ca mângâieri pentru noi înşine când ajungem să ne cunoaştem, să ne palpăm greşelile, să devenim noi propriile noastre greşeli apoi să ieşim din ele să redevenim noi, fiinţele de lumină visate de El, de Tatăl, de iubirea nicicând atinsă de spini, de cuie, de umbrele umbrelor existenţei umane.
Şi pentru că este voie, iar mă nasc...renasc, mă nasc, renasc...

Anne Marie Bejliu, 20 noiembrie 2014