lacrimă de rouă

strănută timpul printre noi prin noi
atâtea fiinţe răcite Doamne
de câte ori nu-şi face efectul antibioticul
ninge şi nige în visele noastre
aproape absurde aproape vii
palpăm genele lui ale timpului

buimăcit de atâta tandreţe
pleacă rostogoleşte secundele joacă biliard
cu pantofii scâlciaţi ai fericirii
aşteaptă paşii condurilor bucuriei
pe asfaltul învechit al sufletelor mirenilor

o rugă numai să termine
apoi îi poţi lăsa pe caldarâm
lângă capacul zgrumţuros
al străzilor rostirilor
rămase promisiuni
în sacul prea plin al tăcerilor
al trăirilor îndesate
în inimile deschise ţie, timpule

încă un strănut
şi secunda de neatenţie a tatălui
readuce în memorie sirena salvării în care
un trup de copil lasă viaţa în urmă
crezând că mama acceptă plecarea lui
în vacanţa prea lungă
pentru a se întrupa în fericire

ţintuită de cruce
ridică palmele spre cer
întinzând inocent o lacrimă de rouă

noroc timpule, noroc...

Anne Marie Bejliu, 23 noiembrie 2014