joi, 6 noiembrie 2014
seminţe albe-n cer senin
noiembrie cu chipul mut
în câte umbre-ai înghiţit tăcerea
şi râsul clinchet de copil
băiat al tâmplelor stinghere
în câte umbre-ai înghiţit tăcerea
şi râsul clinchet de copil
băiat al tâmplelor stinghere
şi-n câţi paşi, Doamne,
să mă schimb
să nu mai simt acum durere
să mă schimb
să nu mai simt acum durere
când tu, noiembrie prea slut
nu mai eşti sunet, eşti tăcere
tăcerea crucii fumegând
vâltoarea nopţilor prea albe
nu mai eşti sunet, eşti tăcere
tăcerea crucii fumegând
vâltoarea nopţilor prea albe
să îmi aştern în pernă slut
chipul prea plâns de dor îl cere
îi cere zâmbetul senin
mătasea părului şi ochii
chipul prea plâns de dor îl cere
îi cere zâmbetul senin
mătasea părului şi ochii
ochi de cărbune-aprins din cer
în cântec slut acum se cerne
în cântec slut acum se cerne
trecut prezent prezent trecut
sunt sau nu sunt sau nu mai sunt
femeie-n pântec de granit
cu rod uscat cu ramul frânt
sunt sau nu sunt sau nu mai sunt
femeie-n pântec de granit
cu rod uscat cu ramul frânt
pământ pământ înghite cere
gândesc acum:
ce-a fost s-a dus
şi urlu înlăuntru-mi fiară
ce-a fost s-a dus
şi urlu înlăuntru-mi fiară
nu este fiara din adânc
e fiara alergând prin iarba
amară-a unui poem frânt
un cântec destinat să moară
e fiara alergând prin iarba
amară-a unui poem frânt
un cântec destinat să moară
privesc. în spaţiul mic sunt cruci
două din ele-nlănţuite
două din ele-nlănţuite
fraţi într-un pântec de granit
porniţi dintr-o aceeaşi mamă
seminţe albe-n cer senin
un cântec destinat să piară
porniţi dintr-o aceeaşi mamă
seminţe albe-n cer senin
un cântec destinat să piară
mi-e dor şi umbrele-mi şoptesc
apoi îmi bat toba la moară
în gânduri mă aştern voit
cu-o lumânare-trup de ceară
apoi îmi bat toba la moară
în gânduri mă aştern voit
cu-o lumânare-trup de ceară
aprind şi sting în mine chit
s-apară azima curată
în rugăciune un genunchi
lăsat-a litera să cadă
în roata mare-a morii-n viu
să prindă sens a mia oară...
s-apară azima curată
în rugăciune un genunchi
lăsat-a litera să cadă
în roata mare-a morii-n viu
să prindă sens a mia oară...
Anne Marie Bejliu, 4 noiembrie 2014
sărez urmele în grabă
chiup de vorbe la răspântii se-nfiripă zi de zi
îmi promit o răsturnare
printre-alei de toamnă sură
nu mă-ntorc. pasul îmi creşte. tălpile se împletesc
îmi promit o răsturnare
printre-alei de toamnă sură
nu mă-ntorc. pasul îmi creşte. tălpile se împletesc
omul beat în minte umflă adevărul lui de preţ
eu împart despart în mine
sensuri aburind în mori
eu împart despart în mine
sensuri aburind în mori
apa rece trup de vise-şi lasă urmele prin nori
cândva plouă. cândva trece
şi când toate au trecut
lest de viaţă mă petrece peste graniţe de lut
cândva plouă. cândva trece
şi când toate au trecut
lest de viaţă mă petrece peste graniţe de lut
să mai fug acum de tine
să mă-ntorc la început
să mă-ntorc la început
habar nu am cum se face că nu ştiu să mai găsesc
primul punct da-'l văd că-mpinge
trenul rosturilor grele. roţile îi sunt de iarbă
primul punct da-'l văd că-mpinge
trenul rosturilor grele. roţile îi sunt de iarbă
toamna trece iarna trece
primăvara în februar dup-un nouă răscolit
mă ridic într-un genunchi, scutur sac de lacrimi albe
sărez urmele în grabă
şi-aştept iar să treacă toate
primăvara în februar dup-un nouă răscolit
mă ridic într-un genunchi, scutur sac de lacrimi albe
sărez urmele în grabă
şi-aştept iar să treacă toate
printre roţi de mori de vară
printre vorbe-n saci rostite
printre vorbe-n saci rostite
poate-n azime în palme să devină con de pin
unic trup de-nţelepciune într-o formă de-ncercare
umbre-n ochii cu pleoape sferă de lumină-n frunte
simplă complicată taină cu un cod deschis în cer
unic trup de-nţelepciune într-o formă de-ncercare
umbre-n ochii cu pleoape sferă de lumină-n frunte
simplă complicată taină cu un cod deschis în cer
Anne Marie Bejliu, 4 noiembrie 2014
limbaj uzat
se întâmplă să ţi se arunce
un semn de întrebare
un semn de întrebare
pe covorul din hol
tălpile tale goale măsoară timpul
conturează coafura limbajului pe care
somnoros îl aplici de fiecare dată
tălpile tale goale măsoară timpul
conturează coafura limbajului pe care
somnoros îl aplici de fiecare dată
când crapă zorii
într-o cruce a absurdului
într-o cruce a absurdului
pe tine te strigă
pisica sau câinele casei
flămândă flămând însetat
sau simplu
cu un chef nebun de joacă
pisica sau câinele casei
flămândă flămând însetat
sau simplu
cu un chef nebun de joacă
te împiedici
de covorul verde din hol
te împiedici de visele tale
le amâni împlinirea
de covorul verde din hol
te împiedici de visele tale
le amâni împlinirea
sau
sunt amânate de undeva
din sacul neîmplinirilor
sunt amânate de undeva
din sacul neîmplinirilor
un os se frânge
o sprânceană se ridică a mirare
nimic te aşteaptă
o sprânceană se ridică a mirare
nimic te aşteaptă
mult te frământă de ce
unde şi cum să-ţi trezeşti închipuirile
le trezeşti
le trezeşti
oricum
te trezeşti şi tu
arunci din tine hainele vechi
deschizi o uşă
arunci din tine hainele vechi
deschizi o uşă
scârţâie limbajul. este uzat
îl schimbi
îl schimbi
hrăneşti totul cu tine
pleci
pleci
pleci departe
în vârful dorinţelor tale de a fi
în vârful dorinţelor tale de a fi
Anne Marie Bejliu, 4 noiembrie 2014
sursa imaginii: www.gopixpic.com
secţiuni
pe rădăcinile cuvintelor
se aşterne muşchiul
se aşterne muşchiul
încep să strige
din ce în ce mai puternic
din ce în ce mai puternic
sparg barierele tăcerilor
adânc primite de întreg
adânc primite de întreg
secţiuni în planuri paralele
lasă inelele copacilor să răsufle
lasă inelele copacilor să răsufle
în lemn
crucile rotunjesc în cântec
chemarea
crucile rotunjesc în cântec
chemarea
câtă lume se adună
într-un nod pe trunchi - spune stejarul
înclinându-şi fruntea
spre mesteacănul celeilalte păduri
într-un nod pe trunchi - spune stejarul
înclinându-şi fruntea
spre mesteacănul celeilalte păduri
din coroana copacului
copilul ghindă rostogoleşte plinul
în căutarea jocului
copilul ghindă rostogoleşte plinul
în căutarea jocului
Anne Marie Bejliu, 4 noiembrie 2014
despre noduri (întrebări)
cu cine umbrele le schimbi
copil cu părul argintat
când printre ramuri luna-n vid
trimite păsări nopţii tale
copil cu părul argintat
când printre ramuri luna-n vid
trimite păsări nopţii tale
aprinzi în grabă lumânări
priveşti uimit cum ard se zbat
flăcări din viaţa ta răzbat
şi-n tine arzi cazi sui...
prin fum de nard
cuvintele pe drumul sorţii
priveşti uimit cum ard se zbat
flăcări din viaţa ta răzbat
şi-n tine arzi cazi sui...
prin fum de nard
cuvintele pe drumul sorţii
te-mpiedici sperii când spre tine
se-ndreaptă fire de lumină blânde
se-ndreaptă fire de lumină blânde
prietenii de-o clipă-n van
sau râu în vadul bunătăţii
se nasc sau cresc sau scad...
sau râu în vadul bunătăţii
se nasc sau cresc sau scad...
făclii şi rugul libertăţii
te umplu zi de zi şi-n nopţi
te umplu zi de zi şi-n nopţi
dar tu
te-ntorci mereu în anii vieţii
în care ai pierdut
sau poate-ai câştigat
- nici tu nu ştii -
un înger doi sau trei
privind lucirea coasei morţii
în care ai pierdut
sau poate-ai câştigat
- nici tu nu ştii -
un înger doi sau trei
privind lucirea coasei morţii
unde te-ascunzi
de ce în tine cresc noduri
în plase adumbrite
de ce în tine cresc noduri
în plase adumbrite
prinzi peştii-nţelepciunii-n van
sau te trezeşti prea mult prea crud
în filele uitării nedreptăţii
sau te trezeşti prea mult prea crud
în filele uitării nedreptăţii
există nedreptate? -te întrebi
- nici tu nu ştii copil al dimineţii -
- nici tu nu ştii copil al dimineţii -
şi taci tăcerii plinul plin de-amar
urci treptele de piatră roase-n jad
prin cuarţ porţi umbrele
şi crucea dar
urci treptele de piatră roase-n jad
prin cuarţ porţi umbrele
şi crucea dar
există nedreptate? dar dreptăţi?
- te-ntrebi zâmbind mereu
copil de-asfalt
- te-ntrebi zâmbind mereu
copil de-asfalt
privind cristalul alb în care
vinile nu-s vini
sunt plăsmuiri iluzii ale minţii
vinile nu-s vini
sunt plăsmuiri iluzii ale minţii
cu cine în lumini să schimbi
sacul cu gânduri negre-n alb
copil din negru cuarţ
sacul cu gânduri negre-n alb
copil din negru cuarţ
Anne Marie Bejliu, 5 noiembrie 2014
se joacă dens
venit de departe ascuţi spicul sensurilor
tot mai mult atingi cerul cu genunchiul
legat de o aripă înveţi zborul arzi lumânările
cu ceara lipeşti fisurile
legi zborul de norul pe care ajungi după trecere
sau după saltul din materie în praf de dor
tot mai mult atingi cerul cu genunchiul
legat de o aripă înveţi zborul arzi lumânările
cu ceara lipeşti fisurile
legi zborul de norul pe care ajungi după trecere
sau după saltul din materie în praf de dor
şi priveşti
priveşti atent cum
în urma ta numai jocul din zaruri continuă
hazardul şi disperarea animă petecul de viaţă
în care tu odată călcai
în urma ta numai jocul din zaruri continuă
hazardul şi disperarea animă petecul de viaţă
în care tu odată călcai
călcai fără tălpi cuvintele
apoi lăsai în urma ta
într-o umbrelă răsucită spre cer
ca o rugă fărâmiţată de întrebări
un poem
apoi lăsai în urma ta
într-o umbrelă răsucită spre cer
ca o rugă fărâmiţată de întrebări
un poem
plecat departe sau dat departe
priveşti coasa răspunsurilor rătăcite
priveşti coasa răspunsurilor rătăcite
ridici în tine dealul cu fânul proaspăt cosit
amuşini timpul niciodată atins de crupa
calului tău vorbăreţ. declari închisă stagiunea omului
deschisă stagiunea îngerului
amuşini timpul niciodată atins de crupa
calului tău vorbăreţ. declari închisă stagiunea omului
deschisă stagiunea îngerului
se joacă mult se joacă dens şi-n cer
sau este numai o părere a femeii
cu ochii din cărbunele prezentului
sau este numai o părere a femeii
cu ochii din cărbunele prezentului
pasiv
pasivă trecere printre oglinzi
printre potcoave de cai mereu sălbatici
mereu în galop fără şei pe iarba câmpurilor pe care
femeia o ia când şi când
pentru a păstra balanţei tija verticală
printre potcoave de cai mereu sălbatici
mereu în galop fără şei pe iarba câmpurilor pe care
femeia o ia când şi când
pentru a păstra balanţei tija verticală
(tija să rămână verticală. jocul talerelor
este o bănuială de echilibrare
absurd conturată deoparte şi de alta a căutării reale...)
este o bănuială de echilibrare
absurd conturată deoparte şi de alta a căutării reale...)
se joacă mult se joacă dens cu sens
prin sens pro sens...
prin sens pro sens...
Anne Marie Bejliu, 6 noiembrie 2014
jocul
motto:
de ce
jocul tău dansează fără tălpi, Leandru
de ce
copil cu ochii cărbunelui de foc al inimii
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
jocul tău dansează fără tălpi, Leandru
de ce
copil cu ochii cărbunelui de foc al inimii
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
zâmbetul tău îmi doboară victorii
Leandru, de câte ori mi-ai surâs şi ai râs de mine
în forma pietrelor albe
în forma pietrelor albe
spune-mi tu, de câte ori am glumit
ridicându-ne hotare de priviri sub geana nopţii
apoi tu sărutai gândul meu cu ochii de căprioară
umezi de iubire de lacrimi de durere
numai tu...
ridicându-ne hotare de priviri sub geana nopţii
apoi tu sărutai gândul meu cu ochii de căprioară
umezi de iubire de lacrimi de durere
numai tu...
mă răscoleşte noiembrie, Leandru
şi cum în mine singurătatea creşte
şi cum în mine singurătatea creşte
uite că te deranjez cu vorbăria mea
hai să ne jucăm, prietene
pe balustrada aceea lungă a trecutului
hai să ne jucăm, prietene
pe balustrada aceea lungă a trecutului
conturăm metereze şi dansăm
tu în braţele mele râzând
eu în braţele aerului plângând
apoi râdem amândoi pe un singur turn
tu în braţele mele râzând
eu în braţele aerului plângând
apoi râdem amândoi pe un singur turn
în pătratul alb de şah unde uneori
regina - lacrimă dă mat nătângului rege-echilibru
regina - lacrimă dă mat nătângului rege-echilibru
caii nechează a râs cu lacrimi
noi ne urcăm în şaua lor şi plecăm
da. tu ai plecat. eu rămân privind pasul fără tălpi
pe care îl faci mereu tiptil
când simţi că lacrima e gata de start
noi ne urcăm în şaua lor şi plecăm
da. tu ai plecat. eu rămân privind pasul fără tălpi
pe care îl faci mereu tiptil
când simţi că lacrima e gata de start
reluăm jocul, Leandru
îl reluăm mereu mereu în noiembrie
îl reluăm mereu mereu în noiembrie
pe un 27 vei reveni. ştiu sigur că vei reveni
pregătesc din vreme câmpul de şah
meterezele le ascund sub pasul tău fără tălpi
tot acolo mă voi piti mă vei găsi
pregătesc din vreme câmpul de şah
meterezele le ascund sub pasul tău fără tălpi
tot acolo mă voi piti mă vei găsi
lasă-mă sub pasul tău fără tălpi, Leandru
apoi jocul, jocul, jocul...
apoi jocul, jocul, jocul...
Anne Marie Bejliu, 5 noiembrie 2014
duminică, 2 noiembrie 2014
vierme al necunoaşterii
se ridică fanionul înţelegerii
Doamne câte câmpuri nevăzute până acum de inimă
Doamne câte câmpuri nevăzute până acum de inimă
ca un vierme al necunoaşterii înghit pământ. îl răsfir
caut şi caut începutul într-un punct poate prea fix
caut şi caut începutul într-un punct poate prea fix
mobilizez trupul. inelele o iau razna
printre globulele albe ale gândurilor
de ochii secaţi de culorile Tale
răsucesc privirea în braţele cuminţi ale nopţii
printre globulele albe ale gândurilor
de ochii secaţi de culorile Tale
răsucesc privirea în braţele cuminţi ale nopţii
ascult. nu ştiu ce anume ascult. aud clipesc
las pleoapele să cadă
las pleoapele să cadă
oarbă, aprind lumânarea visului. încerc să-nţeleg
vierme al necunoaşterii adorm pe frunza promisiunilor
pentru un mâine ilizibil printre globulele roşii ale firii
pentru un mâine ilizibil printre globulele roşii ale firii
Anne Marie Bejliu, 2 noiembrie 2014
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
vineri, 31 octombrie 2014
desiş fără liman
seara,
argintul zilei ridică filele-n vârful felinarului bătrân
argintul zilei ridică filele-n vârful felinarului bătrân
închipuite umbre
cu umbrelele desfăcute desenează ploi
şi-n fiecare fiinţă
creşte poemul somnului cu sprânceana ridicată
cu umbrelele desfăcute desenează ploi
şi-n fiecare fiinţă
creşte poemul somnului cu sprânceana ridicată
întrebările zilei coboară treptele de piatră
banca din vârful piramidei întrebărilor rămâne goală
banca din vârful piramidei întrebărilor rămâne goală
nimeni de gând nimeni prin vânt
nimeni cu nimeni prin nimeni pe nimeni
nimeni cu nimeni prin nimeni pe nimeni
comunicarea serii într-un vapor al niciundelui
porneşte roţile morii de piatră
porneşte roţile morii de piatră
se ridică zdrenţele buzunarelor fericirii
sunt aşternute blând sau aspru pe aleea visului neîmplinit
sunt aşternute blând sau aspru pe aleea visului neîmplinit
povestea aşterne pudra de zahăr
pe marginea paharului de cognac al femeii cu ochi de vânt
o înalţă prin conturul unei iluzii
până când cade răvăşită în tăria clipei
pe marginea paharului de cognac al femeii cu ochi de vânt
o înalţă prin conturul unei iluzii
până când cade răvăşită în tăria clipei
în ea, în acea clipă, se pierde tot tabloul raţiunii
de acolo porneşte fuga inimii prin desişul fără liman al tristeţii
de acolo porneşte fuga inimii prin desişul fără liman al tristeţii
Anne Marie Bejliu, 31 octombrie 2014
imagine: fire_by_rickydeviant
http://rickydeviant.deviantart.com/
http://rickydeviant.deviantart.com/
fulgeră lira soarelui
şterg din mine umbrele sau se şterg singure când aprind candela înfrigurată de adevărul neştiut.
în spatele băncilor din lemn de stejar, pereţii caselor Domnului lasă lumina să umezească ochii mirenilor.
ruga tresaltă în şaua neadormiţilor vieţii.
cunoaştere fără cunoaştere, complet incomplet sau mai degrabă incomplet complet, sacul amintirilor cântă.
şi totuşi, ce se aude dintre zidurile castelului anotimpurilor, când în mine cresc fire de pir, se împletesc mereu cu trupurile, formele fără vârstă ale încercărilor cu pasul săltat al minţii, ca un obiect de tortură al realităţii, ca o coasă vrednică de aplauzele oamenilor din bâlciul deşertăciunilor.
în el, roţile caruselului plimbă păpuşile de carne într-un cerc.
parcă totul este o convulsie prelungită,după care ochii devin tulburi, râsul nu mai este râs, lacrima rămâne cod în trupul frunzelor copacilor crescuţi la baza lui, a caruselului încercărilor.
peste toate şi tot, El surâde binelui din oameni.
fulgeră lira soarelui paşii călătorilor.
rostogoleşte caruselul în convulsii infinite apoi dă cu centrul firii de pământ, sperând la rândul Lui, într-o trezire.
în spatele băncilor din lemn de stejar, pereţii caselor Domnului lasă lumina să umezească ochii mirenilor.
ruga tresaltă în şaua neadormiţilor vieţii.
cunoaştere fără cunoaştere, complet incomplet sau mai degrabă incomplet complet, sacul amintirilor cântă.
şi totuşi, ce se aude dintre zidurile castelului anotimpurilor, când în mine cresc fire de pir, se împletesc mereu cu trupurile, formele fără vârstă ale încercărilor cu pasul săltat al minţii, ca un obiect de tortură al realităţii, ca o coasă vrednică de aplauzele oamenilor din bâlciul deşertăciunilor.
în el, roţile caruselului plimbă păpuşile de carne într-un cerc.
parcă totul este o convulsie prelungită,după care ochii devin tulburi, râsul nu mai este râs, lacrima rămâne cod în trupul frunzelor copacilor crescuţi la baza lui, a caruselului încercărilor.
peste toate şi tot, El surâde binelui din oameni.
fulgeră lira soarelui paşii călătorilor.
rostogoleşte caruselul în convulsii infinite apoi dă cu centrul firii de pământ, sperând la rândul Lui, într-o trezire.
Anne Marie Bejliu, 31 octombrie 2014
marți, 28 octombrie 2014
luni, 27 octombrie 2014
răzbate
pe treptele unde soarele nu răzbate rostirea este grea
tu şi celălalt armăsar aproape inorog
ea şi celelalte frici cu frunţile aproape corn de lună
şi urletul lupului în vârful coarnelor cerbilor
adunaţi firimituri de cenuşă
tu şi celălalt armăsar aproape inorog
ea şi celelalte frici cu frunţile aproape corn de lună
şi urletul lupului în vârful coarnelor cerbilor
adunaţi firimituri de cenuşă
rănile răni intră una în alta se face loc
atunci când privesc durerea ca pe o păpuşă infinit maternă
cumva în ea se ascunde într-un timp fără graniţe
paternitatea cuvintelor rămase nerostite
ca săbiile în plin zvâcnet către beregata albă a cuvintelor
atunci când privesc durerea ca pe o păpuşă infinit maternă
cumva în ea se ascunde într-un timp fără graniţe
paternitatea cuvintelor rămase nerostite
ca săbiile în plin zvâcnet către beregata albă a cuvintelor
încerc tot încerc să eliberez un strigăt
ca un animal de pradă al liniştii
ca un animal de pradă al liniştii
sinele întâlneşte exteriorul prin interior
la fiecare vocală răsucită spre limba de cremene
scânteia zace la capăt de drum
când focul de tabără oarba nu-l mai vede
şi totuşi undeva pe o pajişte ascunsă el arde neîncetat
la fiecare vocală răsucită spre limba de cremene
scânteia zace la capăt de drum
când focul de tabără oarba nu-l mai vede
şi totuşi undeva pe o pajişte ascunsă el arde neîncetat
pe treptele pe care soarele răzbate la răsărit
rostirea lunecă odată spre rădăcinile cuvintelor
rostogoleşte spre cer vocalele
târăşte consoanele în lesa scânteii
apoi tăcerea împrăştie deasupra hărţii lor
tămâia fumul ei parfumat vindecător
rostirea lunecă odată spre rădăcinile cuvintelor
rostogoleşte spre cer vocalele
târăşte consoanele în lesa scânteii
apoi tăcerea împrăştie deasupra hărţii lor
tămâia fumul ei parfumat vindecător
acoperiş de fum lăsat să zburde ca un hotar
al versurilor negândite simplu aşternute
prin mâna care cântă fără hamuri noduri puncte...
al versurilor negândite simplu aşternute
prin mâna care cântă fără hamuri noduri puncte...
Anne Marie Bejliu, 27 octombrie 2014
lira cuvintelor tale
prin lira cuvintelor tale tată urc şi cobor căutându-te
viaţa mi-ai dăruit-o în iubire apoi în braţele tale adormeam când sunetul roţilor tramvaiului rostogolea visele toate răsucindu-mi trupul
mă trezeai uşor mângâindu-mi sprâncenele şi-mi spuneai:
- Ana, suntem pe drum, fata tatii, încă pe drum
acasă timpul mă aşternea în patul prea lung pentru privirile mele somnoroase
pleoapele le ridicam regăsindu-ţi zâmbetul şi sărutul în cruce pe chipul micuţ
tată, mai cântă-mi romanţa omului sărman. lira cuvintelor răsună în ecou în scoica urechilor femeii de acum. vocea ta caldă răzbună mereu larma străzii când îmi aştern oboseala pe aşternutul îngheţat al unei singurătăţi fără praguri
te caut tată între umbre şi joc să-ţi mai fur încă odată căldura braţelor
tată, răsăritul te va întoarce tânăr în privirile copilei cu ochii din cărbunele toamnei
sau privirile ei vor rostogoli stâncile poveştilor spre copilărie mereu...
viaţa mi-ai dăruit-o în iubire apoi în braţele tale adormeam când sunetul roţilor tramvaiului rostogolea visele toate răsucindu-mi trupul
mă trezeai uşor mângâindu-mi sprâncenele şi-mi spuneai:
- Ana, suntem pe drum, fata tatii, încă pe drum
acasă timpul mă aşternea în patul prea lung pentru privirile mele somnoroase
pleoapele le ridicam regăsindu-ţi zâmbetul şi sărutul în cruce pe chipul micuţ
tată, mai cântă-mi romanţa omului sărman. lira cuvintelor răsună în ecou în scoica urechilor femeii de acum. vocea ta caldă răzbună mereu larma străzii când îmi aştern oboseala pe aşternutul îngheţat al unei singurătăţi fără praguri
te caut tată între umbre şi joc să-ţi mai fur încă odată căldura braţelor
tată, răsăritul te va întoarce tânăr în privirile copilei cu ochii din cărbunele toamnei
sau privirile ei vor rostogoli stâncile poveştilor spre copilărie mereu...
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2014
Ion Iancuţ - "Inorogul de seară" - bronz
http://artindex.ro/2012/05/16/iancut-ion/
cândva mă voi ierta
safirul cuvintelor nu încetează să se purifice sub dalta inimii cerului.
între a fi şi uitare încape multă iertare pe care încă o înfirip
încă îi ascult cântecul încă nu-i înţeleg esenţele.
pe mine prin mine să mă iert că am stricat firul de argint dintre talpa de iarbă petalele crinului înălţării şi rostirea unui gând neîntrupat.
mă tem să mă iert sau poate nu este teamă.
este ceva ca o piatră neşlefuită în mine care roade şi roade adânc
Doamne, iartă-mi tu neiertarea de sine şi învaţă-mi pasul să calce apele cu blândeţea aripilor tăioase ale pescăruşului
în zbor aruncă-mă şi lasă-mi trupul amorţit să-şi întindă oasele nu prin cleiul pământului, prin esenţele timpului nemăsurat decât de Privirea Ta.
cândva mă voi ierta. nu promit. rostesc acum în inimă cuvintele şi le las să cureţe vindece aline nervurile fisurile pietrei în care încă frământ azima verbelor a fi a iubi a dărui, în tunelul prin care străbat anotimpurile îmbătrânind întinerind murind reînviind fărâmă cu fărâmă prin Glasul Tău de tunet îmblânzitor al fiarelor din pădurea plină de ramuri frânte care sunt.
între a fi şi uitare încape multă iertare pe care încă o înfirip
încă îi ascult cântecul încă nu-i înţeleg esenţele.
pe mine prin mine să mă iert că am stricat firul de argint dintre talpa de iarbă petalele crinului înălţării şi rostirea unui gând neîntrupat.
mă tem să mă iert sau poate nu este teamă.
este ceva ca o piatră neşlefuită în mine care roade şi roade adânc
Doamne, iartă-mi tu neiertarea de sine şi învaţă-mi pasul să calce apele cu blândeţea aripilor tăioase ale pescăruşului
în zbor aruncă-mă şi lasă-mi trupul amorţit să-şi întindă oasele nu prin cleiul pământului, prin esenţele timpului nemăsurat decât de Privirea Ta.
cândva mă voi ierta. nu promit. rostesc acum în inimă cuvintele şi le las să cureţe vindece aline nervurile fisurile pietrei în care încă frământ azima verbelor a fi a iubi a dărui, în tunelul prin care străbat anotimpurile îmbătrânind întinerind murind reînviind fărâmă cu fărâmă prin Glasul Tău de tunet îmblânzitor al fiarelor din pădurea plină de ramuri frânte care sunt.
Anne Marie Bejliu, 26 octombrie 2014
Ion Iancuţ - "Vânturătorul de stele"
http://artindex.ro/2012/05/16/iancut-ion/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)