răzbate

pe treptele unde soarele nu răzbate rostirea este grea
tu şi celălalt armăsar aproape inorog
ea şi celelalte frici cu frunţile aproape corn de lună
şi urletul lupului în vârful coarnelor cerbilor
adunaţi firimituri de cenuşă

rănile răni intră una în alta se face loc
atunci când privesc durerea ca pe o păpuşă infinit maternă
cumva în ea se ascunde într-un timp fără graniţe
paternitatea cuvintelor rămase nerostite
ca săbiile în plin zvâcnet către beregata albă a cuvintelor

încerc tot încerc să eliberez un strigăt
ca un animal de pradă al liniştii

sinele întâlneşte exteriorul prin interior
la fiecare vocală răsucită spre limba de cremene
scânteia zace la capăt de drum
când focul de tabără oarba nu-l mai vede
şi totuşi undeva pe o pajişte ascunsă el arde neîncetat

pe treptele pe care soarele răzbate la răsărit
rostirea lunecă odată spre rădăcinile cuvintelor
rostogoleşte spre cer vocalele
târăşte consoanele în lesa scânteii
apoi tăcerea împrăştie deasupra hărţii lor
tămâia fumul ei parfumat vindecător

acoperiş de fum lăsat să zburde ca un hotar
al versurilor negândite simplu aşternute
prin mâna care cântă fără hamuri noduri puncte...

Anne Marie Bejliu, 27 octombrie 2014