castel de nisip

*

vis de o clipă în braţele tăcerii absolute. toamna numără fricile iar tabloul se naşte firesc undeva, la suprafaţa cuvintelor nerostite, a gesturilor îngheţate în simple simboluri. dincolo însă, în miezul lor, totul clocoteşte, răneşte, alină, sărută dulceaţa clipelor, a roadelor timpului asumat a fi sau nu, iubire.

cuvintele scrise chiar şi cu sângele chemărilor, ajung mereu, prea târziu. dincolo de ţărmurile împletite ale sufletelor există un punct fierbinte al încercărilor în care, durerea devine balsam şi tăcerea devine rostire mult mai adâncă, mult mai aproape de adevăr. îl atingem mereu cu un vârf de sunet rătăcit printre atâtea ecouri false. dincolo de toate, uitarea îşi conturează chipul nobil într-un pumn de gând bine strâns.

castelul de nisip e doar un castel de nisip. trecutul...o amintire frumoasă care lasă semne adânci în sufletul tău, dar mai departe? ea rămâne un ecou învelit în armoniile bluesului, un pas spre stânga, altul spre dreapta, apoi distanţarea sau poate nu. cine alege să-l facă pe cel de apropiere? sau sunetele bluesului se pierd în depărtare până la stingere şi tu rămâi doar cu privirea înghiţită hulpav de toamnă, toamnele care vor mai veni?
răspunsul se aude vag, din pumnii tăi plini de nisip...

**

în orele prea târzii ale recunoaşterii, purtătorul mărţişorului...vântul(-schimbarea în bine)...nu mai are de ce-şi anina speranţele. ramurile nu mai înfloresc, tăiate fiind de plecări, de prea multe plecări, de durerea mereu revigorată de morţi neasumate, transformate în colivii ale sufletului veşnic surprins în căutări, îngheţat absurd între nimic şi banal. fără sens, moartea loveşte egal, visând geometria frântă a unei cruci, ca pe un acoperiş al sensurilor falsei dreptăţi. se poate spune... nu tot ce-i cruce poartă în miezu-i forţa credinţei.

Anne Marie Bejliu, 2014