muşcătura rămâne

muşcă din câinele grabei timpul
muşcă şi el din umbrelele paşilor amânaţi
inundă continuu dalele din grădina unei închipuiri

curge lava nesiguranţei dedesubtul şi deasupra trupului
sufletul înţelegerea o caută într-o flacără stinsă demult

în pumnul copilului pietrele de râu rămân albe
piatra omului rămâne cenuşie în iubire albastră 

în întuneric lumânarea aprinsă apropie emisferele

stânga-dreapta rotunjesc mărul
conul aprinde inima. inima tace. şi arde

muşcătura rămâne

codul cunoaşterii se deschide
cu o amprentă a dintelui timpului biologic
continuarea este un zvâcnet de umbre

finalul prinde legănarea maturului
cu două cârlige încrucişate de talia drumului

muşcătura rămâne
între cer şi pământ amprenta voinţei
lasă umbrele răsturnate pe plaja valorilor

Anne Marie Bejliu, 17 octombrie 2014