încălţarea dintâi

copca sărutului s-a topit odată cu poveştile omului
s-au răsturnat timpurile s-au aprins făclii
de-a lungul drumului cuvintelor

şi eu răsucită în colbul metaforelor reaprind candelele
închipuindu-mi la fiecare răscruce un punct
din el troiţele gândurilor răsfiră rugăciuni sub tălpile trecătorilor
sperând că din Tine umbrele vor rămâne nealterate

oare Tu, Doamne,
eşti realitate sau la fel ca astrele eşti urma urmei Tale
trecătoare prin cerul omului
sau omul este prea orb să vadă...

să-mi las o clipă pleoapa la pieptul răsăritului
somnul apoi trezirea să-şi închipuie devenirea prin mine în mine
deasupra creştetului şi sub tălpile obosite de atâtea patimi

roua să-mi fie încălţarea dintâi şi din urmă
în bătaia vântului unei schimbări autentice

obosit de cântare omul reîntoarce carul spre tăcere
sau din urmă îl ajunge ea, tăcerea,
învelindu-i fiinţa ca o haină impregnată de credinţă
fără vorbe rostite fără aşterneri de litere

cu o urmă de umbră a Ta
şi lacrima dulcei sărutări a pruncului sfânt
dar prin dar întru har nestins de nimicnicia umană

Anne Marie Bejliu, 17 octombrie 2014