sâmbătă, 2 iulie 2016

pe scările omului

pe scările omului
oul Domnului nu mai crapă
pe fiecare cruce un nume
pe fiecare nume
o răsucire absurdă 
un singur cuvânt adoarme
sau moare
nu ştiu
poate este numai
moartea clinică
a acelui dincolo de raţiune
străfulgerări de viaţă
printre odoare de lemn
mult fum
şi tu umbră ce mai faci
cu ce-ţi mai creşti braţele
în răscruce firul de iarbă creşte
aşteaptă privitorii
plivitorii cântă amurgului
înserarea
Amin!
Anne Marie Bejliu, 30 iunie 2016

cât salt

cât salt pe scara
creaţiei
adoarme obosit
în gara aşteptărilor
iese un capăt de lume
apoi celălalt
dispare între a fi şi a nu fi
pe scările dorului
omului
oul Domnului nu mai crapă
uită viaţa
cât salt Doamne
în Creaţia Ta
se trezeşte brusc
aruncă în noi
crucile
dispare într-o literă
sau într-o întrebare
o viaţă întreagă
încercăm
să nu ne expulzăm
apoi reuşim
şi toată lumea
aprinde candele
chiar şi Tu acolo în cer
aprinzi cu noi prin noi
ultima lumânare
priveşti dansul flăcării
şi spui în barbă:
nici el nu a trăit
Anne Marie Bejliu, 30 iunie 2016

cuie

peste toate nădejdile
cuiele din palmele îngerilor căzuţi
se transformă
într-un vernisaj al ploilor purpurii
peste tine înger căzut
noaptea lasă luna plină
să se rostogolească
Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016

L-am auzit

l-am auzit era tot acolo
ne aştepta să-i ascultăm
geamătul blând
l-am răstignit şi-l răstignim în noi
în fiecare clipă de nelinişte 
ne trezim îl trezim
şi câte o pasăre iese
bulucindu-se printre firele de paie
peşti mulţi peşti se nasc
şi mor neştiindu-şi rostul
alţii şi-l ştiu
şi-l batjocoresc neîncetat
speriaţi de luna plină care
seamănă cu mămăliga
săracului bogat în metafore
L-am auzit şi-L aud zilnic
şi atunci
mă îndrept spre fereastra Lui
încerc să-mi fiu
ceea ce numai El ştie
sămânţă de viaţă
în altă sămânţă şi alta
nicicând înălţată
doar frământând
ideea înălţării
în amfora fără braţe
a nevoilor umane
apoi beau apoi tac
şi sub daltă rămân până la
căderea tâmplei într-un pumn
de seminţe abstracte
căutându-mă mereu
printre uluci de garduri
ca o pasăre căzută
din dreptul zborului
spre sine
fără întoarcere aripa
mă bate pe umăr
mă aplec
las genunchii în aşteptare
pe altarul fără masă
al rugăciunii dintâi
Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016
Îmi place
Comentează

mai bine Patetica

el este o zgârietură în învelişul cuvântului
pe care ochiul îl vede clovn
îl desenează pe mii de file
apoi îl animează printr-un gest simplu
mişcă filele din ce în mai repede 
îi face o cruce de lemn apoi îl lasă liber
printre garduri timpul îl pişcă. el râde
apoi plânge. apoi tace şi ne priveşte copii
dincolo de toate vârstele jocul este acelaşi
se întrerupe din când în când atunci când
locomotiva trenului urlă a pustiu
noi îi umplem urletul cu metafore
răsare iar soarele apoi luna
pune placa învechită a propriei simfonii
mai bine Patetica, nu?
da. Patetica
Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016

ca un fagure

luna
ca un fagure cade
pe tâmple
argintul rămâne
cuvântul
ca o barcă părăsită
aşteaptă călători
în amurg
corbul şi lumina lui
cântă odată cu luna
abia răsărită
umbrele scapără
prin colţuri de viaţă
nici un om
Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016

pastilele de bun simţ

mi-ai spus că în fiecare om
dansează un pitic
el îşi schimbă culoarea
după mişcările tale 
printre cuvintele scrise
sau rostite
cele întregi îi dau
nuanţele primare
celelalte
îl transformă într-un ghiveci
uneori bine asortat
alteori
îl fac să-şi ascundă chipul
sub o căciulă ascuţită
când este vesel
vârful îi atârnă un pic într-o parte
când este furios
vârful îi stă ţeapăn drept în sus
iar când este în extaz
căciula i se răstoarnă
te-am văzut şi pe tine
umblând cu aceeaşi căciulă
era răsturnată şi ţi-am spus
să o prinzi înainte să cazi şi tu
cu totul
în vasul alchimic al altcuiva
nu m-ai ascultat
la final mi-ai înşirat
câteva vorbe negândite
stăteau deasupra ta
ca un şirag de şerpi neliniştiţi
i-am învelit în încrederea în tine
şi i-am aruncat pe toţi
în haznaua lumii
nu îţi mulţumesc decât
pentru acele nuanţe clare
care mi-au trezit şi mai mult
bucuria în verbul "a crede"
în cer
în rest
nu uita să-ţi iei pastilele
pentru bun simţ
nu fac decât să gâdile
orgoliul
până la calmare
drum bun
Anne Marie Bejliu, 2 iulie 2016

marți, 28 iunie 2016

atât mai putem expira

tu, cel care cânți iubirea în
cu totul alte verbe
decât cel al cuvântului dintâi
pe unde-ți mai bate inima și unde te pierzi
atunci când
las palmele încet pe cuvintele tale
și te aștept să respiri
uneori sunt o Ană fără glas
alteori simt în mine fiecare inel prin care
tu dărui neîncetat din harul tău
alteori ne împletim vârfurile degetelor
într-un vers unic prelung primit de păsări
și totul prin aer umple sacul de nevoi
cu litere umbre de litere
semne infinite semne pe care
pleoapele le închid ca într-un sipet
firide în zidul tău alb firidă în șorțul meu alb
și jocul păsării și ea albă
cu ghearele zdrobind zdrobindu-ne cântecul
ce iubire poate fi asta purtată pe sub tălpile Lui
când tu uiți să privești cuvintele
eu uit să nu le privesc
și atunci
deasupra tuturor verbelor folosite
pentru a ne defini
așternem tăcuți câte un fascicul de lumină
aparent iubitoare
atât mai putem expira
inspiratul pare a fi interzis de legile
moral umane
râd râzi apoi mă înjuri birjărește
ca un profesor al tuturor timpurilor
cifrelor numerelor graficelor
geometriilor zburătoare
Amin iubirii omenești
curățare vindecare apoi speranța unei
miruiri nicicând amânate
Amin!
Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2016

imagine şi sursă:  George Braque, "Instrumente muzicale" 


















luni, 27 iunie 2016

te întregeşti urlând

răvăşeşti cifrele femeie
şi în fiecare zi
ca o disperare a lunii
te întregeşti urlând
lupilor ameţiţi 
de haloul tău prea rotund
fragmente din tainele nopţii
pe cele ale zilei le laşi la foc mic
în vasele de lut ale amintirilor
prezentul adapă caii gândurilor
apoi se stinge într-un mâine
absurd definit
de laturile unei piramide
răsturnate anume
pentru apele cunoaşterii
pe pânza freatică
numai tu şi o pasăre într-un picior
aşteptaţi
pietrele râd sub tălpile tale
gâdilate de ghearele înaripatei
tu şi trăirile tale cumulate
într-un zbor iluziv prin iubire
umbrele fiinţei sunt
cifre prinse
într-un semiarc de curcubeu
pe care Dumnezeu l-a proiectat
cu celălalt capăt în soare
Anne Marie Bejliu, 27 iunie 2016

sâmbătă, 25 iunie 2016

privesc prin mine

între mine şi mine
eşti tu, clovnul
care mă sperie
în fiecare noapte
de asta tata
nu-mi cumpăra
jucării clovn
iar când mergeam
la circ
îmi era teamă
mă gândeam mereu
mai departe de spectacol
la plimbarea prin parc
de acolo de la circ
iubesc numai parcul
lacul acum
se umple de boboci
apoi nuferii
vor invada totul acolo
pe suprafaţa apei
între mine şi mine
există iubirea tatălui
şi a Tatălui
şi a tuturor mâinilor
care m-au îngrijit
pas cu pas am crescut
iar acum
simt tăcut cum scad
orbesc şi mai mult
şi-mi urmez obiceiul
copilăriei
mă gândesc
mai departe de spectacol
la plimbarea printre
cuvintele
pe care acum
nu le pot rosti
le gust adâncimile
dar nu le pot rosti
nici să le scriu nu pot
nici să le desenez
esenţele
le gust tac
privesc prin mine
ca printr-o farfurie
transparentă
între mine şi mine, sunt.
Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2016

joi, 23 iunie 2016

Locul minune de pe Poliştoacă

Multe excursii le-am făcut cât stăteam ori în Predeal ori în Sinaia cu băieţii mei pe Poliştoacă, când încă nu puseseră mâna pe spaţiile splendide de acolo să-şi construiască nişte vile urâte şi înghesuite oricine, oricum. 
Aveam un loc pe Poliştoacă unde iarba era atât de fină încât şi Teodor şi Andrei zâmbeau când le puneam tălpşoarele pe ea, simulând mersul de care n-au avut parte. După ce a plecat la ceruri Andrei, am mai fost odată numai cu Teuţ pe acolo. Stătea cuminte în cărucior şi cum cu ochii lui mari privea cerul senin şi parcă mânca lumină cât mii de oameni la un loc, la un moment s-a umplut cerul de nori şi ochiul de senin dintre brazi a dispărut. Noi strângeam lucrurile să le ducem la maşină şi în liniştea de atunci din acel loc am auzit deodată proteste vehemente şi parcă era vocea lui Teodor. El avea mereu locul lui preferat. Nu-l puteam pune în altă parte că se supăra straşnnic şi ridica vocea la noi şi plângea de mama focului. Era pasional ca tata.
Bun. Ce auzeam: Ei, ăi, băăăiii! Ucole ucole! E ce băăă!! Uuumina me-aaa! Eeemmm!
N-am reuşit să traduc acel "ucole". Încă lucrez la asta, din amintiri.
Em eram eu, adică mama lui azi şi mâine şi poimâine...
Am fugit la el l-am luat repede în braţe, căruţul târâş la maşină şi n-am intrat bine în maşină că s-a pornit o ploaie năstruşnică. Noi râdeam acum la adăpost cu lacrimi, pentru că Teuţ îşi continua protestele în maşină. I-am dat dreptate.
Andrei îngâna păsările şi scotea nişte sunete tare frumoase, iar Teuţ vorbea de zor cu lumina şi gongănea cu voce de bărbăţel. Era o bucurie mare şi plină de lumină pentru noi trei: mama, soţul meu şi eu. Îi ascultam şi i-am fi ascultat mereu cu bucurie pe cei doi muşchetari plini de iubire şi căldură, şi bucuria de a trăi frumuseţea sub toate formele ei fireşti.


Tulcea -un vis, numai vis acum

cântau tare guguştiucii azi. eu asociez cântatul lor cu casa bunicilor de la Tulcea care acum este doar o amintire frumoasă. m-am visat o clipă dormind în curte pe pătuceanul pus în faţa bucătăriei şi-n altă clipă în leagănul aninat de creanga nucului bătrân care nici el nu mai este. a plecat aproape odată cu bunica în ceruri.
de câte ori aud guguştiucii mă trezesc acolo cu toată fiinţa, în răcoarea copacilor, în parfumul florilor, în parfumul permanent de fructe de verdeaţăde acel bine pe care numai sufletele curate ţi-l oferă din belşug. şi tare dor îmi este de "acolo", de căsuţa ridicată de mâinile bunicilor, îngrijită de bunicul meu, tatăl mamei.
este ciudat să fii conştient că nu mai există nici una din gospodăriile bunicilor tăi. dacă mie îmi este greu, apăi mamei cred că îi este plumb în suflet mititica acest fapt.
totuşi viaţa merge de nebună înainte şi încă ne putem îmbrăţişa şi povesti readucând zi de zi acel parfum al poveştilor adevărate de viaţă, acel parfum care vindecă şi mângâie neîntrerupt inimile.

în cenuşă am găsit cuvinte

aştept noaptea 
ca pe un scenariu interminabil
cu reluări ale tuturor pierderilor
pe fiecare oră stă aninată o filă
în care strig sau tac strigând că mi-e dor
şi mai vreau uneori să spun sacadat
că mi-e frică de celelalte file încă nescrise
neparfumate cu aburul de tămâie
nepătrunse de vârful acelei coase
în vârful căreia luceşte un poem
deja mort deja pierdut
între a fi şi a nu fi nicicând
umbră a propriilor pierderi
aştept noaptea cu lumina aprinsă
uneori aprind o lumânare
alteori două candele cu fitilul strâmb care
atunci când nu le privesc mă ard
în cenuşă am găsit cuvinte
le-am adunat şi peste toată această frică
am scris m-am înscris iar şi iar
în propriul cerc de foc din care ies dimineţile
să ascult păsările şi frunzele
şi toate celelalte cuvinte care au evadat
mai demult tot din cenuşă
Anne Marie Bejliu, 19 iunie 2016

din fiecare umbră

ciudat cum din fiecare umbră
se ridică întrebări
iar umbrele umbrelor
sunt răspunsuri
fără început fără sfârşit 
în care
arareori mă regăsesc a-mi fi
propriul liman
şi cum uimirea mă pocneşte
în moalele capului
las totul să curgă în jurul inimii
neculegând decât un punct
dintr-o fracţiune de întrebare
e mai simplu aşa
într-o întrebare
dacă o răstorni găseşti
mai lesne un răspuns
ca după ploi pietrele şi broaştele
prezentului
orăcăind neîncetat
adevărul
Anne Marie Bejliu, 19 iunie 2016

mă încearcă un poem


și atunci
îi împachetez culorile în cuvintele
răsăritului
și-l las să se nască liber
peste toate frământările
simt cum
el plutește ca o palmă deschisă
înțelesului
când îngemănat cu neînțelesul
mă înfășoară discret
în velințele pline de sunet
ale întrebărilor
atunci îmi ridic umbra
în plină caniculă
îi adun brațele
care-mi sunt și mie
prelungiri uneori inutile
cuvintelor nenăscute
și o las să curgă prin mine
spre mine mereu
pentru a mă înțelege
măcar puțin
înainte de ploi
peste tot și toate
mă încearcă Dumnezeu
Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016

gândim regândim totul


etichetăm tot și toate cele
apoi dorim intens
să ne cunoaștem
la grămadă
spun că am uitat ființa
într-un colț stingher în care
șarpele alb
prietenul casei
ne înfășoară sufletele cu migală
reînvățându-ne tăcut
verbul a fi
a fi noi înșine nicicând totul
de la început noi și atât
mai târziu
când ne vom fi văzut umbrele
și vom fi învățat
să le cernem esențele
ne va lămuri cum și de ce
uneori
amestecul din mojarul alchimic
ne blochează în a nu fi
altceva altcineva
decât noi. noi înșine
Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016

dansăm


dansăm tot mai mult
cu singurătatea
braţul ei se încolăceşte 
ca într-o bucurie amăgitoare
pe gândurile care
uneori se nasc prea vii
să le înscriem în filele
speranţelor
înduioşătoare scenografie
pe care o tot schimbăm
zi de zi
îndoielnice emoţii
transpunem în versuri
şi Tu, Doamne
de câte ori ne trimiţi la plimbare
emanaţiile gânditoare
de câte ori ne întorci
în depoul trenurilor
fără gări
halte de nebunii vizităm
în trecerile noastre apatice
prin vieţi
prin propriile vieţi
şi ale celor pe care
numai Tu ni-i trimiţi
rânduiţi
soli de pace
sau de frământări care
ne răsucesc până când
reluăm aranjamentele
acelei scenografii
mereu în schimbare
alb negru ne cheamă
alb negru ne strigă
ecoul propriilor glasuri
când uităm culorile
în buzunarele Tale
de uriaş al tuturor
infiniturilor imaginate
sau nu
în pumnii strânşi
fiecare în colivia lui
de orb
peste toate şi tot
sufli iubire
iar noi
o ştergem repede
cu cârpa de praf
a nevoilor
Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016