pe scările omului

pe scările omului
oul Domnului nu mai crapă
pe fiecare cruce un nume
pe fiecare nume
o răsucire absurdă 
un singur cuvânt adoarme
sau moare

nu ştiu

poate este numai
moartea clinică
a acelui dincolo de raţiune
străfulgerări de viaţă
printre odoare de lemn
mult fum

şi tu umbră ce mai faci
cu ce-ţi mai creşti braţele
în răscruce firul de iarbă creşte
aşteaptă privitorii
plivitorii cântă amurgului
înserarea
Amin!

Anne Marie Bejliu, 30 iunie 2016

cât salt

cât salt pe scara
creaţiei
adoarme obosit
în gara aşteptărilor
iese un capăt de lume
apoi celălalt
dispare între a fi şi a nu fi

pe scările dorului
omului
oul Domnului nu mai crapă
uită viaţa

cât salt Doamne
în Creaţia Ta
se trezeşte brusc
aruncă în noi
crucile

dispare într-o literă
sau într-o întrebare

o viaţă întreagă
încercăm
să nu ne expulzăm

apoi reuşim

şi toată lumea
aprinde candele

chiar şi Tu acolo în cer
aprinzi cu noi prin noi
ultima lumânare

priveşti dansul flăcării
şi spui în barbă:
nici el nu a trăit

Anne Marie Bejliu, 30 iunie 2016

cuie

peste toate nădejdile
cuiele din palmele îngerilor căzuţi
se transformă
într-un vernisaj al ploilor purpurii

peste tine înger căzut
noaptea lasă luna plină
să se rostogolească

Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016

L-am auzit

l-am auzit era tot acolo
ne aştepta să-i ascultăm
geamătul blând
l-am răstignit şi-l răstignim în noi
în fiecare clipă de nelinişte 
ne trezim îl trezim
şi câte o pasăre iese
bulucindu-se printre firele de paie
peşti mulţi peşti se nasc
şi mor neştiindu-şi rostul
alţii şi-l ştiu
şi-l batjocoresc neîncetat
speriaţi de luna plină care
seamănă cu mămăliga
săracului bogat în metafore

L-am auzit şi-L aud zilnic
şi atunci
mă îndrept spre fereastra Lui

încerc să-mi fiu
ceea ce numai El ştie
sămânţă de viaţă
în altă sămânţă şi alta
nicicând înălţată
doar frământând
ideea înălţării
în amfora fără braţe
a nevoilor umane

apoi beau apoi tac
şi sub daltă rămân până la
căderea tâmplei într-un pumn
de seminţe abstracte
căutându-mă mereu
printre uluci de garduri
ca o pasăre căzută
din dreptul zborului
spre sine

fără întoarcere aripa
mă bate pe umăr
mă aplec
las genunchii în aşteptare
pe altarul fără masă
al rugăciunii dintâi

Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016

Îmi place

Îmi place

Ador

Haha

Uau!

Tristeţe

Furie

Comentează

mai bine Patetica

el este o zgârietură în învelişul cuvântului
pe care ochiul îl vede clovn
îl desenează pe mii de file
apoi îl animează printr-un gest simplu
mişcă filele din ce în mai repede 
îi face o cruce de lemn apoi îl lasă liber
printre garduri timpul îl pişcă. el râde
apoi plânge. apoi tace şi ne priveşte copii

dincolo de toate vârstele jocul este acelaşi
se întrerupe din când în când atunci când
locomotiva trenului urlă a pustiu
noi îi umplem urletul cu metafore
răsare iar soarele apoi luna
pune placa învechită a propriei simfonii

mai bine Patetica, nu?
da. Patetica

Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016

ca un fagure

luna
ca un fagure cade
pe tâmple
argintul rămâne

cuvântul
ca o barcă părăsită
aşteaptă călători

în amurg
corbul şi lumina lui
cântă odată cu luna

abia răsărită
umbrele scapără

prin colţuri de viaţă
nici un om

Anne Marie Bejliu, 1 iulie 2016

pastilele de bun simţ

mi-ai spus că în fiecare om
dansează un pitic

el îşi schimbă culoarea
după mişcările tale 
printre cuvintele scrise
sau rostite

cele întregi îi dau
nuanţele primare
celelalte
îl transformă într-un ghiveci
uneori bine asortat
alteori
îl fac să-şi ascundă chipul
sub o căciulă ascuţită

când este vesel
vârful îi atârnă un pic într-o parte
când este furios
vârful îi stă ţeapăn drept în sus
iar când este în extaz
căciula i se răstoarnă

te-am văzut şi pe tine
umblând cu aceeaşi căciulă
era răsturnată şi ţi-am spus
să o prinzi înainte să cazi şi tu
cu totul
în vasul alchimic al altcuiva

nu m-ai ascultat

la final mi-ai înşirat
câteva vorbe negândite
stăteau deasupra ta
ca un şirag de şerpi neliniştiţi
i-am învelit în încrederea în tine
şi i-am aruncat pe toţi
în haznaua lumii

nu îţi mulţumesc decât
pentru acele nuanţe clare
care mi-au trezit şi mai mult
bucuria în verbul "a crede"
în cer

în rest
nu uita să-ţi iei pastilele
pentru bun simţ
nu fac decât să gâdile
orgoliul
până la calmare
drum bun

Anne Marie Bejliu, 2 iulie 2016

atât mai putem expira

tu, cel care cânți iubirea în
cu totul alte verbe
decât cel al cuvântului dintâi
pe unde-ți mai bate inima și unde te pierzi
atunci când
las palmele încet pe cuvintele tale
și te aștept să respiri

uneori sunt o Ană fără glas
alteori simt în mine fiecare inel prin care
tu dărui neîncetat din harul tău
alteori ne împletim vârfurile degetelor
într-un vers unic prelung primit de păsări

și totul prin aer umple sacul de nevoi
cu litere umbre de litere
semne infinite semne pe care
pleoapele le închid ca într-un sipet

firide în zidul tău alb firidă în șorțul meu alb
și jocul păsării și ea albă
cu ghearele zdrobind zdrobindu-ne cântecul

ce iubire poate fi asta purtată pe sub tălpile Lui
când tu uiți să privești cuvintele
eu uit să nu le privesc
și atunci
deasupra tuturor verbelor folosite
pentru a ne defini
așternem tăcuți câte un fascicul de lumină
aparent iubitoare

atât mai putem expira
inspiratul pare a fi interzis de legile
moral umane

râd râzi apoi mă înjuri birjărește
ca un profesor al tuturor timpurilor
cifrelor numerelor graficelor
geometriilor zburătoare

Amin iubirii omenești
curățare vindecare apoi speranța unei
miruiri nicicând amânate
Amin!

Anne Marie Bejliu, 28 iunie 2016

imagine şi sursă:  George Braque, "Instrumente muzicale" 

http://masdearte.com/movimientos/cubismo/

te întregeşti urlând

răvăşeşti cifrele femeie
şi în fiecare zi
ca o disperare a lunii
te întregeşti urlând
lupilor ameţiţi 
de haloul tău prea rotund
fragmente din tainele nopţii

pe cele ale zilei le laşi la foc mic
în vasele de lut ale amintirilor

prezentul adapă caii gândurilor
apoi se stinge într-un mâine
absurd definit
de laturile unei piramide
răsturnate anume
pentru apele cunoaşterii

pe pânza freatică
numai tu şi o pasăre într-un picior
aşteptaţi

pietrele râd sub tălpile tale
gâdilate de ghearele înaripatei

tu şi trăirile tale cumulate
într-un zbor iluziv prin iubire

umbrele fiinţei sunt
cifre prinse
într-un semiarc de curcubeu
pe care Dumnezeu l-a proiectat
cu celălalt capăt în soare

Anne Marie Bejliu, 27 iunie 2016

privesc prin mine

între mine şi mine
eşti tu, clovnul
care mă sperie
în fiecare noapte

de asta tata
nu-mi cumpăra
jucării clovn
iar când mergeam
la circ
îmi era teamă

mă gândeam mereu
mai departe de spectacol

la plimbarea prin parc

de acolo de la circ
iubesc numai parcul

lacul acum
se umple de boboci
apoi nuferii
vor invada totul acolo
pe suprafaţa apei

între mine şi mine
există iubirea tatălui
şi a Tatălui
şi a tuturor mâinilor
care m-au îngrijit

pas cu pas am crescut
iar acum
simt tăcut cum scad

orbesc şi mai mult
şi-mi urmez obiceiul
copilăriei

mă gândesc
mai departe de spectacol

la plimbarea printre
cuvintele
pe care acum
nu le pot rosti
le gust adâncimile
dar nu le pot rosti

nici să le scriu nu pot
nici să le desenez
esenţele

le gust tac
privesc prin mine
ca printr-o farfurie
transparentă

între mine şi mine, sunt.

Anne Marie Bejliu, 25 iunie 2016

Locul minune de pe Poliştoacă

Multe excursii le-am făcut cât stăteam ori în Predeal ori în Sinaia cu băieţii mei pe Poliştoacă, când încă nu puseseră mâna pe spaţiile splendide de acolo să-şi construiască nişte vile urâte şi înghesuite oricine, oricum. 
Aveam un loc pe Poliştoacă unde iarba era atât de fină încât şi Teodor şi Andrei zâmbeau când le puneam tălpşoarele pe ea, simulând mersul de care n-au avut parte. După ce a plecat la ceruri Andrei, am mai fost odată numai cu Teuţ pe acolo. Stătea cuminte în cărucior şi cum cu ochii lui mari privea cerul senin şi parcă mânca lumină cât mii de oameni la un loc, la un moment s-a umplut cerul de nori şi ochiul de senin dintre brazi a dispărut. Noi strângeam lucrurile să le ducem la maşină şi în liniştea de atunci din acel loc am auzit deodată proteste vehemente şi parcă era vocea lui Teodor. El avea mereu locul lui preferat. Nu-l puteam pune în altă parte că se supăra straşnnic şi ridica vocea la noi şi plângea de mama focului. Era pasional ca tata.
Bun. Ce auzeam: Ei, ăi, băăăiii! Ucole ucole! E ce băăă!! Uuumina me-aaa! Eeemmm!
N-am reuşit să traduc acel "ucole". Încă lucrez la asta, din amintiri.
Em eram eu, adică mama lui azi şi mâine şi poimâine...
Am fugit la el l-am luat repede în braţe, căruţul târâş la maşină şi n-am intrat bine în maşină că s-a pornit o ploaie năstruşnică. Noi râdeam acum la adăpost cu lacrimi, pentru că Teuţ îşi continua protestele în maşină. I-am dat dreptate.
Andrei îngâna păsările şi scotea nişte sunete tare frumoase, iar Teuţ vorbea de zor cu lumina şi gongănea cu voce de bărbăţel. Era o bucurie mare şi plină de lumină pentru noi trei: mama, soţul meu şi eu. Îi ascultam şi i-am fi ascultat mereu cu bucurie pe cei doi muşchetari plini de iubire şi căldură, şi bucuria de a trăi frumuseţea sub toate formele ei fireşti.

Tulcea -un vis, numai vis acum

cântau tare guguştiucii azi. eu asociez cântatul lor cu casa bunicilor de la Tulcea care acum este doar o amintire frumoasă. m-am visat o clipă dormind în curte pe pătuceanul pus în faţa bucătăriei şi-n altă clipă în leagănul aninat de creanga nucului bătrân care nici el nu mai este. a plecat aproape odată cu bunica în ceruri.
de câte ori aud guguştiucii mă trezesc acolo cu toată fiinţa, în răcoarea copacilor, în parfumul florilor, în parfumul permanent de fructe de verdeaţăde acel bine pe care numai sufletele curate ţi-l oferă din belşug. şi tare dor îmi este de "acolo", de căsuţa ridicată de mâinile bunicilor, îngrijită de bunicul meu, tatăl mamei.
este ciudat să fii conştient că nu mai există nici una din gospodăriile bunicilor tăi. dacă mie îmi este greu, apăi mamei cred că îi este plumb în suflet mititica acest fapt.
totuşi viaţa merge de nebună înainte şi încă ne putem îmbrăţişa şi povesti readucând zi de zi acel parfum al poveştilor adevărate de viaţă, acel parfum care vindecă şi mângâie neîntrerupt inimile.

în cenuşă am găsit cuvinte

aştept noaptea 
ca pe un scenariu interminabil
cu reluări ale tuturor pierderilor

pe fiecare oră stă aninată o filă
în care strig sau tac strigând că mi-e dor

şi mai vreau uneori să spun sacadat
că mi-e frică de celelalte file încă nescrise
neparfumate cu aburul de tămâie
nepătrunse de vârful acelei coase
în vârful căreia luceşte un poem
deja mort deja pierdut
între a fi şi a nu fi nicicând
umbră a propriilor pierderi

aştept noaptea cu lumina aprinsă
uneori aprind o lumânare
alteori două candele cu fitilul strâmb care
atunci când nu le privesc mă ard

în cenuşă am găsit cuvinte
le-am adunat şi peste toată această frică
am scris m-am înscris iar şi iar
în propriul cerc de foc din care ies dimineţile
să ascult păsările şi frunzele
şi toate celelalte cuvinte care au evadat
mai demult tot din cenuşă

Anne Marie Bejliu, 19 iunie 2016

din fiecare umbră

ciudat cum din fiecare umbră
se ridică întrebări
iar umbrele umbrelor
sunt răspunsuri
fără început fără sfârşit 
în care
arareori mă regăsesc a-mi fi
propriul liman

şi cum uimirea mă pocneşte
în moalele capului
las totul să curgă în jurul inimii
neculegând decât un punct
dintr-o fracţiune de întrebare

e mai simplu aşa

într-o întrebare
dacă o răstorni găseşti
mai lesne un răspuns

ca după ploi pietrele şi broaştele
prezentului
orăcăind neîncetat
adevărul

Anne Marie Bejliu, 19 iunie 2016

mă încearcă un poem

și atunci
îi împachetez culorile în cuvintele
răsăritului
și-l las să se nască liber

peste toate frământările
simt cum
el plutește ca o palmă deschisă
înțelesului
când îngemănat cu neînțelesul
mă înfășoară discret
în velințele pline de sunet
ale întrebărilor

atunci îmi ridic umbra
în plină caniculă
îi adun brațele
care-mi sunt și mie
prelungiri uneori inutile
cuvintelor nenăscute
și o las să curgă prin mine
spre mine mereu
pentru a mă înțelege
măcar puțin
înainte de ploi

peste tot și toate
mă încearcă Dumnezeu

Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016

gândim regândim totul

etichetăm tot și toate cele
apoi dorim intens
să ne cunoaștem
la grămadă
spun că am uitat ființa
într-un colț stingher în care
șarpele alb
prietenul casei
ne înfășoară sufletele cu migală
reînvățându-ne tăcut
verbul a fi
a fi noi înșine nicicând totul
de la început noi și atât
mai târziu
când ne vom fi văzut umbrele
și vom fi învățat
să le cernem esențele
ne va lămuri cum și de ce
uneori
amestecul din mojarul alchimic
ne blochează în a nu fi
altceva altcineva
decât noi. noi înșine

Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016

dansăm

dansăm tot mai mult
cu singurătatea

braţul ei se încolăceşte 
ca într-o bucurie amăgitoare
pe gândurile care
uneori se nasc prea vii
să le înscriem în filele
speranţelor

înduioşătoare scenografie
pe care o tot schimbăm
zi de zi

îndoielnice emoţii
transpunem în versuri

şi Tu, Doamne
de câte ori ne trimiţi la plimbare
emanaţiile gânditoare
de câte ori ne întorci
în depoul trenurilor
fără gări

halte de nebunii vizităm
în trecerile noastre apatice
prin vieţi
prin propriile vieţi
şi ale celor pe care

numai Tu ni-i trimiţi
rânduiţi
soli de pace
sau de frământări care
ne răsucesc până când

reluăm aranjamentele
acelei scenografii
mereu în schimbare

alb negru ne cheamă
alb negru ne strigă
ecoul propriilor glasuri
când uităm culorile
în buzunarele Tale

de uriaş al tuturor
infiniturilor imaginate
sau nu
în pumnii strânşi
fiecare în colivia lui
de orb

peste toate şi tot
sufli iubire

iar noi

o ştergem repede
cu cârpa de praf
a nevoilor

Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016