dansăm

dansăm tot mai mult
cu singurătatea

braţul ei se încolăceşte 
ca într-o bucurie amăgitoare
pe gândurile care
uneori se nasc prea vii
să le înscriem în filele
speranţelor

înduioşătoare scenografie
pe care o tot schimbăm
zi de zi

îndoielnice emoţii
transpunem în versuri

şi Tu, Doamne
de câte ori ne trimiţi la plimbare
emanaţiile gânditoare
de câte ori ne întorci
în depoul trenurilor
fără gări

halte de nebunii vizităm
în trecerile noastre apatice
prin vieţi
prin propriile vieţi
şi ale celor pe care

numai Tu ni-i trimiţi
rânduiţi
soli de pace
sau de frământări care
ne răsucesc până când

reluăm aranjamentele
acelei scenografii
mereu în schimbare

alb negru ne cheamă
alb negru ne strigă
ecoul propriilor glasuri
când uităm culorile
în buzunarele Tale

de uriaş al tuturor
infiniturilor imaginate
sau nu
în pumnii strânşi
fiecare în colivia lui
de orb

peste toate şi tot
sufli iubire

iar noi

o ştergem repede
cu cârpa de praf
a nevoilor

Anne Marie Bejliu, 20 iunie 2016