pe el cine îl iartă
pe mine cum mă strigă
de pe scara aceea infinită
acel joc absurd în care uneori mă regăsesc
alteori mă rătăcesc
urc şi urc fără sau cu graba pionului
spre cutia sinelui
cineva îmi vorbeşte de copilul lui şi doare
ca un membru fantomă după un accident
în care timpul şi-a frânt limitele
înţeleg că sunt încă mamă acolo în sămânţa aceea
în care mă tot ascund
simt braţele pline cu ei cu toţi cei care
durerea şi-o lasă pe chip într-un zâmbet
şi râd Doamne
râd nespus de frumos Ţie mereu Ţie
ei ştiu că inelele teiului aşteaptă
să devină icoană. ştiu
Anne Marie Bejliu, 9 iunie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu