iraţională chemare

îmi pare a fi ridicarea mâinii umbrei
când tălpile tot coboară pe
scara lui escher apoi urcă

şirul gândurilor sufocă
momentul eliberării
şi al umplerii de sine prin sine
călcând
iarba cifrelor prin culorile literelor

cândva sau undeva
se naşte un poem sau
romanul unei vieţi netrăite

închipuite umbre lasă frunţile
în soarele gesturilor albe şi mor
sau trăiesc odată cu tine
omule cu gluga
din piatra tuturor băncilor
aşteptării în a fi
în a redeveni ceea ce eşti
dincolo de cortina minciunilor

tu, omule, pleci fruntea
şi colorezi tot câmpul de umbre

pastelat gest
pastelată rostire
a tăcerilor tale

Anne Marie Bejliu, 22 iunie 2016