cândva

mă ridicam
în vârful picioarelor
şi-mi priveam sufletul 
cum
tiptil fugea la marginea
patului părinţilor
privindu-le
iubirea profundă

acum dor gleznele dar
tot mă ridic în vârful
picioarelor

privesc viaţa cum
tiptil furişează
o rază de speranţă
printre cărbunii încinşi
ai disperării

îi gâdilă în arderea lor
şi
când vreau să-i colorez
îmi zâmbesc
şi iar devin negri

prind acel zâmbet
îl desenez cu el însuşi
într-un cuvânt
sau mai multe legate
între ele
cu mine însămi

cred că e singura mea
reuşită
pentru că

durerea îmi stă la căpătâi
bucurându-se că nu o alung

vreau dar nu reuşesc
decât
în fracţiuni de viaţă
în care
cuvântul îi ia locul
mergând
în vârful tălpilor imaginare
ale sufletului dornic de cer

Anne Marie Bejliu, 11 iunie 2016