"Spirala sacră s-a păstrat până în ziua de azi, apărând şi pe „pâinea mortului”, care simbolizează nemurirea sufletului. Cei doi cercetători insistă că numai în limba noastră românească relaţia semn-literă-cifră are o noimă, această relaţie fiind elementul principal al misteriilor practicate de preoţii geto-daci. De exemplu, cifrei „6” , care simbolizează spirala spaţiului cosmic, vortexul, în limbaj modern, îi corespunde litera F, care înseamnă suflu, viaţă!"
din ungherele de gânduri se desprinde o culoare alb un zar aşteaptă rândul să-şi rostogolească trupul punctul cifra zorul pe întinsul mesei umbre îşi întind şi ele aripi nu e zbor nu e mişcare via statică-ncercare mă ridică mă coboară mă doboară-n umbra vie rostogol se-ndreaptă zarul în rotundul unei pâini grâul râde tace-ascultă rostul rost demult sortit albe ouă hrană bună pe o cârpă de-ntrebări lingura privesc din unghiul filei plină de poveşti sarea în mojar îmi cântă fructul dulce aromat coada lingurii apucă şi-o învârteşte automat într-un punct pe masa verde unicul răspuns învie într-o cupă 'naltă suplă zarul tot aşteaptă clipa când pe lingură-şi ia zborul cifra nu se ştie care va străpunge-n grabă fierul chiar de nu e fier metalul este cel care îmbracă toată-această nemişcare într-o viaţă-joc de umbre
nu mai ştiu cine e viu zarul oul plin acuma lingura mojarul vesel spun că fructu-i viul viu totul pare pe alese toate lasă umbra-n dungă numai oul e lumină cel ce stă pe masa verde gândul meu aşteaptă simplu jumătatea lui golită când o fi voi pune zarul şi-apoi amintirea vie-a unui spic din lancea vie pâinea retrăi-va poate dulcea ei copilărie http://www.wikipaintings.org/en/corneliu-baba/still-life-1979
în ochiul liniştii mă pierd m-ascund după catarge după statui din jad din plumb îmi este pleoapa fraged e ochiul ei tăcerea o cuprinde şi pasărea se stinge-n viu când viu mă-nscriu să fiu să fiu un strigăt iar străpunge timpanul prin cuvânt prelung liniştea o răsfrânge
mă risipesc şi cresc ades simt ochiul ei cum creşte descreşte-n cupa de amar e verde verdele smaragd
ştiu serile în verde crud ştiu că în inimă mi-e frig e verde gândul plouă strig
se-nchide pleoapa-n scoici de jad eu mă supun şi cad tot cad în ochiul liniştii apus când jadul a rămas supus tăcerii îi ascult pribeag pasu-i prin mine-mi este drag aşterne-un prag alt prag alt prag... Max Ernst - The Eye of Silence
pe fila de ceară există povestea zimbrului şi a mărgăritarului topit în bezna necunoaşterii se despică fagurii de miere cu eclipsa poetului când luna nu mai răsare rămâne un punct pe valul nenăscut verde smaragd la înserare vede cine are inima uşoară după un apus prelungit până la trupul mării până în adâncurile necunoaşterii omului de ceară
se adună scoici se ridică turnuri din file de cântec urmează castelul din cuvinte scrise rostite în tăcerea adevărată într-o ascultare trează mereu prezent mereu în cart
ce mai rămâne omului de ceară decât punguţa cu doi bani unul la naştere altul când trece pe luntre apa învolburatelor încercări apa nevieţii spre viaţă într-un tulburător poem al semnului de pe umărul statuii lăsat de pasărea în care cenuşa este vie
pe fila de ceară există un punct verde care împarte desparte lumile omului în fila de ceară forma este tot un om pe care au călcat îngerii când a căzut l-au ridicat şi l-au luat de umeri unul deoparte altul de alta a gândului dintâi şi cel ultim înainte de răscrucea crucii şi l-au lăsat sub tălpile lor mai departe povestea merge singură şi el omul
a venit! a venit! strigă solii flămânzi şi îngheţaţi a venit iarba amară i-am citit hieroglifele la intrare în altarul de gânduri oasele zac peste tot ornament sau nu le aud cum scârţâie insolent trec peste zgomot le ascult poveştile
la colţuri de stradă numai statuile întind cioturi de mâini nu e bogăţie Doamne e un rest de cuvânt şi colţul din pâinea celor cinci cum care cinci cele ce au hrănit o lume întreagă încă o mai hrănesc atunci când gurile se închid inimile se deschid şi sufletele uită să adoarmă pe iarba amară
îngheaţă orbii Tăi Doamne între a fi şi a muri zi de zi firimitură cu fimiritură în pustiul fiinţei
pe altarul grâului nu ştiu de unde a poposit încă un spic de grâu
foc în chilia tăcerii - se anunţă în cartea rugăciunilor amânate mireanul plânge în genunchii răniţi de aşteptări inutile se încălzesc pietrele ard în cer Domnul întinde palmele de abur îmbrăţişează cuvintele rânduieşte rostogolirea morilor de vânt de la răsărit la apus mereu mereu înserarea lasă liniştea să adune fragmentele de gânduri în chiupul speranţelor apoi al viselor neîmplinite literele îşi fac loc în inima care strânge şi ea dorurile toate
tristeţea - făt al păsării de foc reînvaţă zborul întru fericire pe rugul vibraţiilor curate în cruce timpul se zbate în cruce viaţa umple spaţiul golit de încercări metaforizează iubirile pământene le presară zahărul pudră apoi le pictează pe pânza cunoaşterii puncte pe trupuri de i într-o acoladă ideatică
aripi de murgi ţes culorile într-un acelaşi sunet al lacrimii în cădere în pumnul încă strâns al omenirii între tâmplă şi pumn raza soarelui reconstruieşte prezentul
motto: cândva grâul distrus le va întoarce "legea" în propria viaţă
împăcare într-o sămânţă de gând atât de tainică umbră părăseşte scena în ropotul versurilor ploilor când gheaţa aşterne pete de speranţă în alb cuvintele pregătesc supa din frunzele rămase verzi asfaltul o cere însetat în oraşul bucuriei fără globuri fără hohotele copiilor acum adormiţi sub o cruce de marmură patru nume leagă destinele fără cratima valorilor fals autentice într-un tub de pastă culorile se sting spuma începe să vindece nimicul se reia sceneta în fiecare duminică a oarbelor drumuri în care candelele se aprind florile se depun în fundul tăiat al sticlelor de plastic mâinile cerşetorilor de metafore rămân întinse lacul îngheaţă umbrele îşi cern paşii lunecoşi zidurile apar dispar citatele îndrugă verzi şi uscate frunze de timp
împăcare într-o sămânţă de gând luminile rămân aprinse în cimitirul legilor tăiate în franjuri prelungi buzunarele răului se umplu
copilul lovit dă din umerii fragili spune că au uitat că este copil
nimicul se întâmplă otrava se răspândeşte
totul tace în groapa cuvântului dintâi amorţit la final de scenetă mâna a doua umple groapa a treia o sapă iar grâul a fost distrus sămânţa întoarsă pe brazdă
rânjetul celui care respectă "legea ticăloşiei" omul sufocat şi împăcarea într-o sămânţă de gând aşternută pe zăpada cenuşie azi oricând mereu
într-o cutie veche găsit-am vălul firii şi-n pragul uşii talpa golită de-ntrebări o las să calce liber să caute iar pasul din care zborul vieţii neîntrerupt s-a scurs
alunecă pe stâncă şi între stânci răspunsuri cascada este haina cuvintelor din cer venite să întindă pânza apei mute
în cine umbra ţese versul poezia şi fraza de-nceput
mi-e greu cuvântul astăzi când visul se destramă în bol de umbre ziua se-mbracă în mătăsuri albe albastre verzi argintul lasă fire fine din care Domnul clopot bate prin toacă-mi cheamă suflet iar inima tresaltă în rugi prelungi sau scurte
întruna toarce lâna de aur printre crengi alunul creşte-n pace din el ramuri se-ntind
salcâm bătrân cu spinii întortocheată lume prin labirint o poartă să îmi atragă clipa în altă încercare în care mama tata aleargă printre nori şi în povestea albă cu prinţi şi zâne triste să îmi găsesc un loc
într-o cutie veche găsit-am vălul firii Tu Doamne-n cer străbate crucea de pământ când creşte iarba deasă pe creasta încercării Tu îndulceşte apa când îmi tresaltă pasul învaţă-mă Tu Doamne cum pot să o păşesc
cu bucuria-n suflet tristeţea o alung dar dorul taie piatra feliile-s prea lungi şi-atunci în cântec iarna o prind şi o conjur să nu îngheţe talpa să-mi lase lin sobor pe umăr gol cuvântul să-mi fie blând copil s-aline sărăcia pe câmpul larg şi-n vânt să regăsesc ciulinii în geometria lor să-mi pierd chipul din vatra stinsă de demult
rămâne un gând prelung adâncit printre punctele axei tăcerii îi aud zbaterea în colivie şi adaug o pătură ca la păsările gureşe noaptea tace zvâcneşte o clipă apoi adoarme sau moare pentru a redeveni literă în palma dreaptă l-am văzut cum ridică cetăţi i-am ascultat glasul până când frica mi-a cuprins ceafa m-a luat m-a ridicat pe cartea cu imagini blânde nu m-am liniştit până nu a terminat cântecul cântecul lui din castelul abia ridicat pe tâmpla versului seară de seară în miez de noapte şi-n dimineţi obosite privesc centrul palmei drepte cum înalţă castele albe de cuvinte uneori alerg să le aştern alteori se pierd curios mi-a fost să văd că nu se năruie în centrul palmei rămâne arsura răcoarea lor împletită cu primul gest de atingere a apei
uneori tac alteori vorbesc apei să-mi trimită şoapta la tine să aibă grijă ca întrebările să fie sunete limpezi liniştite i-am spus că tu mă cerţi când pun întrebări şi atunci mi-a dăruit o tobă pe care să bat darabana până când sting învolburarea
acum nu mai trimit întrebări le trimite apa îmi este sol cuminte alb dăruit unui semn al mirării care atinge cornul gândului când luna se întrupează în el şi-şi schimbă numele în crai nou
rămâne un gând prelung adâncit în primul inel al fântânii de visuri melcule Mir cochilia ta se răsuceşte de şapte ori apoi porneşti cu frunzele după tine să înalţi iar şi iar turnuri de file îngălbenite
mă gândesc la o ieşire din scenografie cu tăcerea în plete sau mai simplu pe tâmple
îţi ascult tăcerile melcule Mir şi îndoi în mine frunzele de iederă tu ştii că ele ucid viul cu toată frumuseţea lor de asta castelele uneori se năruie şi renasc în poveşti... 8 decembrie 2013, dincolo de gratii
în doi timpi şi şapte mişcări două ceşti sărută buzele somnoroase cu ceaiul cafeaua gândul fluid al privirilor parfumate treceri de litere pe podeţul spre malul fără limite marea îi înghite zi de zi şi noapte de noapte nisipul devine falie de timp între doi piloni am spus fără limite doi nu este limită e simplă tuşă înainte de unica privire în fond suntem strănutul şi căscatul sincron tu taci eu vorbesc eu tac tu taci verbul a tăcea se învaţă uşor rosti mai grea e înghiţirea lui încet tandru lunecător la ora răsăritului tu nu eşti la ora apusului rămâne în ceaşca ta un pas şi linia de hotar dintre a fi şi a nu fi prezenţă absentă în aerul pe care nu-l mai respir îl înghit cu noduri de timp de gânduri colorate pastelat mă păcălesc cu infinitul din poarta închisă ivărul a ruginit demult nu ai vrut să-i ungi mecanismul atâta vreme cât cuvintele curg sub degetele tale te încrunţi te privesc în fotografie când scrii lumina cade pe mâna ta e lumina de la felinarul bătrân spune-mi dacă imposibilul din tine se mai împacă acum cu posibilul mereu în schimbare mereu mască a totalului tuturor operaţiilor din analiza complexă a vremurilor trecute scrie dacă mai vrei dar mai bine nu mai lăsa urme deschide te rog poarta aceea să tund iedera crescută sălbatec deasupra gândurilor tale nu mă privi de la fereastra cu ceasul legănat de vânt în care ai aşternut filă cu filă îngălbenite par o toamnă lăsată să aştepte iarna când valul dintâi uită să spargă ţărmul în cioburi nu mă privi când tai iedera priveşte-mă când desenez pe nisip scoici cu tălpile desculţe pline nu de rouă de timpul în care oarbă încercam să aşez punctul pe trup de i şi nimeream fruntea ta fruntea poeziilor tale poveştile în care sunt şi nu sunt mai accentuat mă risipesc apoi iar mă risipesc într-un cântec fără sfârşit uite înserarea pe mâna ta dreaptă se împleteşte cu lumina felinarului încruntat concentrat scrii pe cartea uitării undeva iubirea începe să prindă ţurţurii din zbor se joacă se ascunde după ei şi-apoi îi topeşte
de la mine la tine câte umbre mai sunt întreb şi tac ştiu că greşesc e tot un joc cel al greşelilor înşirate pe portativul strigătului eu chiar te strig ştiam că eşti orb şi pictor şi cântec şi dor şi melc şi început şi sfârşit şi...
strâng ceştile le privesc prelung închid dulapul şi scriu
sămânţa putrezeşte şi încolţeşte şi din piatră floarea îşi deschide petalele şi în deşert Soarele răsare şi apune şi deasupra mlaştinilor de gânduri otrăvite cum ai putea fi mai mult decât eşti când uiţi să săruţi lacrima cerului în fiecare dimineaţă iar primul tău cuvânt loveşte în Domnul în fiinţele pe care nu le-ai câştigat le-ai ademenit în culoarea falsă a gândurilor tale mărunte
chiar crezi că turma valorilor nedefinite devin cortegiu într-o trecere în care talpa goală calcă pe apele adevărului de câte ori umbra a devenit lumină prin bătaia de palme a mireanului când a uitat de Domnul şi a spurcat apele gândului cu înfumurarea sa
cum crezi că poţi tulbura infinitului lumina când tu te zbaţi într-un cerc închis în care umbrele îţi sunt idealuri fumate şi timpul tău se scurge pe velinţa întunecatelor gesturi
întrebări cu răspunsuri precise. bumeranguri ale propriilor gesturi rostiri rămâi bine în pătura îngheţată - caldă numai în imaginaţia ta - şi umple ulciorul tăcerilor false pas din pas în pas din pas spre trezire se aude pe holurile întunecate de lipsa de mândrie de lipsa de smerenie de lipsa de aer curat în care prietenia răsare câmp de bucurie în pietrele de râu nu uita că floarea îşi deschide petalele către soare către cer şi din piatra în care sămânţa ei a putrezit încolţind verde în geometriile credinţei curate
Calcă pe apă atent gingaş pas după pas, vei simţi cântecul - mi-a spus El şi am îndrăznit să simt iubirea de înalt de om de floare de viu. Mai întâi am luat un prag în privire, l-am lăsat să-mi devină iarbă pe câmpul cu macii abia îmbobociţi. Versul a luat-o la goană de bucurie s-au născut visurile toate. le-am aşezat în biblioteca inimii, apoi a minţii, apoi am îndrăznit încă un punct pe faţada scrisului. de câte ori scriu, faţada devine chip luminat şi în mine cresc întâmplările niciodată întâmplate, ci încercate dens acut sau cum vor vrea să surprindă sunetele ochii celor ce pragul îl simt sub tălpile goale, în dimineţile în care roua devine cer, palmă de abur, cântec, într-o armonie de culoare şi sunet, într-un buchet înmiresmat de esenţele dorului de a fi, iubire din Iubire dar din Dar prin Dar în dar. Calc iar apa, privesc nuferii. Zâmbetul lor de copii nicicând rătăciţi de Lumina Lui , rodeşte în mocirla urâtului. Atunci ridică Domnul cântecul în rugăciunea inimii şi când visul transformă mima în gest, toate şi tot primesc viaţă iar şi iar. Calc apa şi mă îndrept spre fruntea ierbii din care a răsărit cicoarea. Inima îmi tresaltă, începe galopul mânjilor şi în fiecare sămânţă simt cum dansează Dumnezeu. Alături de cer, puii Soarelui adună cântecele robilor pământului. Curcubeul cuvintelor împlineşte acum arcul de curcubeu alb în plină aşteptare a Naşterii Lui.
Întreb ca un copil în vâltoarea lumii... paşii drepţi ai omului pe calea sa sunt nuferii care rămân a înflori luminând Chipul Domnului când umbrele se destramă la răsăritul primăverii fiinţei?
cât de repede se sparg oglinzile când le apuci mai bine de colţuri le strângi centrul cu două degete sau cu două palme le scapi le laşi să se răsfire sub paşii tăi le asculţi scârţâitul tocul îl răsuceşti umpli asfaltul de praf de sticlă argint înnegrit şi taberi pe propria-ţi imagine dintr-un ciob cel mai mic mai colorat de răsăritul sau apusul soarelui în piaţă nimeni la fântâna arteziană nimeni nimeni în jurul tău
şi totuşi de unde atâta tăcere Doamne
se adună hârtiile de lângă zidurile clădirilor o măturătoare două trei...şapte tu zaci în centrul acela fără crengi de alun fără clopote fără aşchii din salcâmul parfumat şi ascuţit în prelungirile sensurilor prin care odată ai trecut pe care le-ai încercat cu propria frunte Doamne opreşte-mă câmpul acesta nu e al meu am greşit al şaptelea sens sau al nouălea ce mai contează merg adun cioburi răsucesc un călcâi apoi pe celălalt culori nuanţele lor vântul cineva cântă la vioară altcineva la violoncel aleg pianul privesc în luciul clapelor reinventez propriul cântec îmi place când tac e un deliciu al simţurilor când sunt lăsată în pace pot auzi mai bine copacii
mâinele de azi e încă o trapă în scena perfidiei umane şi-atunci mi se relevă inscripţia de pe piatra de hotar dintre singurătate şi singurătate
hieroglifele dansează în ochi tocul zdrobeşte sticla gândul se aruncă de la etajul şapte al unei clădiri în formă de pi pescăruşul e de piatră vopsit cu alb valul visului a înţepenit între două ţărmuri
uite ce sculptură frumoasă - spune copilul şi ridică mingea albastră pe care cineva a pus un punct galben
