şi din piatră

sămânţa putrezeşte şi încolţeşte şi din piatră
floarea îşi deschide petalele şi în deşert
Soarele răsare şi apune şi deasupra mlaştinilor de gânduri otrăvite
cum ai putea fi mai mult decât eşti
când uiţi să săruţi lacrima cerului în fiecare dimineaţă
iar primul tău cuvânt loveşte în Domnul în fiinţele pe care nu le-ai câştigat
le-ai ademenit în culoarea falsă a gândurilor tale mărunte

chiar crezi că turma valorilor nedefinite devin cortegiu într-o trecere în care talpa goală calcă pe apele adevărului
de câte ori umbra a devenit lumină prin bătaia de palme a mireanului când a uitat de Domnul
şi a spurcat apele gândului cu înfumurarea sa

cum crezi că poţi tulbura infinitului lumina când tu te zbaţi într-un cerc închis în care umbrele îţi sunt idealuri fumate
şi timpul tău se scurge pe velinţa întunecatelor gesturi

întrebări cu răspunsuri precise. bumeranguri ale propriilor gesturi rostiri
rămâi bine în pătura îngheţată - caldă numai în imaginaţia ta - şi umple ulciorul tăcerilor false
pas din pas în pas din pas spre trezire se aude pe holurile întunecate de lipsa de mândrie de lipsa de smerenie de lipsa de aer curat în care prietenia răsare câmp de bucurie în pietrele de râu
nu uita că
floarea îşi deschide petalele către soare către cer şi din piatra în care sămânţa ei a putrezit
încolţind verde în geometriile credinţei curate

(singurătate, dulcea mea dreptate...)

sursa imaginilor: http://mihvoi.blogspot.ro/2012/11/fauna-urbana-in-bucuresti.html