la răspântia anului

(gând de seară 27)


în globul de la răspântia anului
cu tine simt văd aud zaua infernului cum îşi remodelează forma în infinite cioburi de metal rar
nu spun infernul în care imaginaţia omului aruncă odată cu frica pumni de seminţe ale lenei
spun infernul sufletului încătuşat între ceea ce Domnul i-a dăruit a fi casă
şi bucuria gândului alb al fiinţei cu care întruparea îi devine posibilă
şi dintre toate răscrucile el alege explozia zalei de fier în cupa bucuriei zborului
la finele anului sufletul cântă renaşterea anul vechi îşi dezbracă zalele materiale şi trup vechi în trup nou saltă pragul anotimpurilor înnoindu-le zestrea cu lumina unui nou şi infinit răsărit
văd albiile timpului cum îşi reîncarcă valurile cu vigoarea zilelor şi nopţilor 
cum amurgul uită durerile gândului şi mai văd cum 
în cimitirul în care două cruci îşi sărută frunţile înainte de viaţă
ele lasă pe fruntea mea creanga de brad cu un singur con aproape alb de tainele zăpezilor anului nou

tânăr ca o creastă de munte înzăpezit copilul an începe primul pas într-o uriaşă rugăciune a fulgerelor ploilor furtunilor care acum îşi răsucesc degetele în miezul fierbinte al copacilor
pentru că furtunile din inelele copacilor se nasc de câte ori mâna fiinţei umane le frânge ramurile înflorite abia înmugurite sau goale-pline de zăpada mieilor 

în globul de la răspântia anului 
cu tine simt văd aud zaua infernului fiinţei cum îşi rupe veşmintele întunericului bucuros să redevină grădină a Domnului în care gândul înfloreşte necontenit în palma plină de bobocii iubirii Sale

27 decembrie 2013