castele

rămâne un gând prelung adâncit printre punctele axei tăcerii
îi aud zbaterea în colivie şi adaug o pătură ca la păsările gureşe noaptea
tace zvâcneşte o clipă apoi adoarme sau moare pentru a redeveni literă
în palma dreaptă l-am văzut cum ridică cetăţi
i-am ascultat glasul până când frica mi-a cuprins ceafa
m-a luat m-a ridicat pe cartea cu imagini blânde
nu m-am liniştit până nu a terminat cântecul
cântecul lui din castelul abia ridicat pe tâmpla versului
seară de seară în miez de noapte şi-n dimineţi obosite
privesc centrul palmei drepte cum înalţă castele albe de cuvinte
uneori alerg să le aştern alteori se pierd
curios mi-a fost să văd că nu se năruie
în centrul palmei rămâne arsura răcoarea lor
împletită cu primul gest de atingere a apei

uneori tac alteori vorbesc apei să-mi trimită şoapta la tine
să aibă grijă ca întrebările să fie sunete limpezi liniştite
i-am spus că tu mă cerţi când pun întrebări şi atunci
mi-a dăruit o tobă pe care să bat darabana până când sting învolburarea

acum nu mai trimit întrebări
le trimite apa îmi este sol cuminte alb
dăruit unui semn al mirării care atinge cornul gândului
când luna se întrupează în el şi-şi schimbă numele în crai nou

rămâne un gând prelung adâncit în primul inel al fântânii de visuri melcule Mir
cochilia ta se răsuceşte de şapte ori
apoi porneşti cu frunzele după tine să înalţi iar şi iar turnuri de file îngălbenite

mă gândesc la o ieşire din scenografie cu tăcerea în plete
sau mai simplu pe tâmple

îţi ascult tăcerile melcule Mir şi îndoi în mine frunzele de iederă
tu ştii că ele ucid viul cu toată frumuseţea lor
de asta castelele uneori se năruie şi renasc în poveşti...

8 decembrie 2013, dincolo de gratii