cântecul tău tace

în doi timpi şi şapte mişcări două ceşti sărută buzele somnoroase cu ceaiul cafeaua gândul fluid al privirilor
parfumate treceri de litere pe podeţul spre malul fără limite
marea îi înghite zi de zi şi noapte de noapte nisipul devine falie de timp între doi piloni
am spus fără limite doi nu este limită e simplă tuşă înainte de unica privire
în fond suntem strănutul şi căscatul sincron
tu taci eu vorbesc eu tac tu taci
verbul a tăcea se învaţă uşor rosti
mai grea e înghiţirea lui încet tandru lunecător
la ora răsăritului tu nu eşti
la ora apusului rămâne în ceaşca ta un pas şi linia de hotar dintre a fi şi a nu fi
prezenţă absentă în aerul pe care nu-l mai respir îl înghit cu noduri de timp de gânduri colorate pastelat
mă păcălesc cu infinitul din poarta închisă
ivărul a ruginit demult nu ai vrut să-i ungi mecanismul atâta vreme cât cuvintele curg sub degetele tale
te încrunţi te privesc în fotografie când scrii
lumina cade pe mâna ta e lumina de la felinarul bătrân
spune-mi dacă imposibilul din tine se mai împacă acum cu posibilul mereu în schimbare mereu mască a totalului tuturor operaţiilor din analiza complexă a vremurilor trecute
scrie dacă mai vrei dar mai bine nu mai lăsa urme
deschide te rog poarta aceea să tund iedera crescută sălbatec deasupra gândurilor tale
nu mă privi de la fereastra cu ceasul legănat de vânt în care ai aşternut filă cu filă
îngălbenite par o toamnă lăsată să aştepte iarna când valul dintâi uită să spargă ţărmul în cioburi
nu mă privi când tai iedera
priveşte-mă când desenez pe nisip scoici cu tălpile desculţe pline nu de rouă
de timpul în care oarbă încercam să aşez punctul pe trup de i
şi nimeream fruntea ta fruntea poeziilor tale poveştile în care sunt şi nu sunt
mai accentuat mă risipesc apoi iar mă risipesc într-un cântec fără sfârşit
uite înserarea pe mâna ta dreaptă se împleteşte cu lumina felinarului
încruntat concentrat scrii pe cartea uitării
undeva iubirea începe să prindă ţurţurii din zbor se joacă se ascunde după ei
şi-apoi îi topeşte

de la mine la tine câte umbre mai sunt
întreb şi tac ştiu că greşesc e tot un joc
cel al greşelilor înşirate pe portativul strigătului
eu chiar te strig
ştiam că eşti orb şi pictor şi cântec şi dor şi melc şi început şi sfârşit şi...

strâng ceştile le privesc prelung închid dulapul şi scriu

7 decembrie 2013