sculptură

cât de repede se sparg oglinzile 
când le apuci mai bine de colţuri le strângi centrul 
cu două degete sau cu două palme le scapi le laşi să se răsfire sub paşii tăi
le asculţi scârţâitul tocul îl răsuceşti
umpli asfaltul de praf de sticlă argint înnegrit şi taberi
pe propria-ţi imagine dintr-un ciob
cel mai mic mai colorat de răsăritul sau apusul soarelui
în piaţă nimeni la fântâna arteziană nimeni
nimeni în jurul tău

şi totuşi de unde atâta tăcere Doamne

se adună hârtiile de lângă zidurile clădirilor
o măturătoare două trei...şapte
tu zaci în centrul acela fără crengi de alun fără clopote
fără aşchii din salcâmul parfumat şi ascuţit în prelungirile sensurilor
prin care odată ai trecut pe care le-ai încercat cu propria frunte
Doamne opreşte-mă
câmpul acesta nu e al meu
am greşit al şaptelea sens sau al nouălea
ce mai contează

merg adun cioburi răsucesc un călcâi apoi pe celălalt
culori nuanţele lor vântul cineva cântă la vioară
altcineva la violoncel
aleg pianul privesc în luciul clapelor reinventez propriul cântec
îmi place când tac e un deliciu al simţurilor când sunt lăsată în pace
pot auzi mai bine copacii

mâinele de azi e încă o trapă în scena perfidiei umane
şi-atunci mi se relevă inscripţia de pe piatra de hotar
dintre singurătate şi singurătate

hieroglifele dansează în ochi tocul zdrobeşte sticla
gândul se aruncă de la etajul şapte al unei clădiri în formă de pi
pescăruşul e de piatră vopsit cu alb
valul visului a înţepenit între două ţărmuri

uite ce sculptură frumoasă - spune copilul şi ridică mingea albastră
pe care cineva a pus un punct galben

7 decembrie 2013