și dac- ai ști, piticule, de câte ori dorul străpunge pavăza inimii, de câte ori se adună cuvintele pe vârful limbii și le rostogolesc înapoi până când, le simt pietre de moară în adâncul adâncului...
peștera în care mă aflu acum, după ce ai plecat, are zidurile roase de ape. inscripționate îți sunt numele, și chipul, și zâmbetul acela șmecheresc, și foamea, și strigătul ultim, și lăsarea capului într-o ultimă răsuflare pe umărul meu.
piticule, încă îți mai cânt. nu se mai aude, dar îți cânt în mine să vii iar să adormi pe umărul drept, să-ți simt căldura și taina tresăririlor dese de atunci, venite de niciunde, plecate odată cu tine în adâncul adâncului gândului pământului care mi te-a luat.
știu. numai trupul a rămas obosit acolo părăsindu-și carnea, și sângele, și chipul tău de prinț al nebuloaselor iubirii de soare, de cer, de lumina luminilor vieții. tu ești departe. atât de departe încât, inima vie strigă spre tine iubire fără ecou. simplă căldură simt uneori și parcă plesnesc timpanele și încep să aud mai bine, să văd totul și aproape că nu mai vreau să văd totul pentru că, piticule, totul arde sau este pârjolit de urâtul omului. uneori aș vrea să mă ascund în mine și acolo să aud și să văd totul pentru a putea pleca liniștită departe de lumea aceasta nebună intrată parcă în dizgrația cerului, mușcată de vipere, otrăvită zilnic.
și dacă ai ști, piticule, de câte ori în ziua aceasta nu m-am putut rupe de amintirea ta vioaie...
și dacă ai rupe în două leagănul versului, tot prin tine ar trebui să treci să mă regăsești, să mă vezi așteptând absurda întoarcere a ochilor mari, uneori cenușii, alteori aproape negri și a ciufului castaniu aproape roșcat mătăsos care îți acoperea creștetul fierbinte.
piticule, încă te aud chemându-mă cumva de prea departe, speriat de ceea ce urma să vină galopând, pornind din dimineața zilei de 9 februarie 2006, finalizând dezastrul la 18:40 seara când, refuzam nebunește să aprind lumânări, alergând nebunește după o mașină care să mă ducă la un spital să iau oxigen. apoi ai plecat lumină din brațele mele, apoi m-am plimbat cu tine prin casă, cu tine sau numai cu trupul tău, apoi te-am spălat, te-am îmbrăcat, și a doua zi te-am așternut în cutia stupidă în care pământul te-a înghițit. aș urla dar nu am cum. aș mușca vintrele acestei lumi greșit numită umană, care-și ucide pruncii, ucide tot ceea ce este frumos, bun, valoros, înțelept, inteligent, plin de lumină, apoi i-aș da foc, în speranța că în cenușa ei ar rămâne numai aceste lucruri frumoase pe care nimeni nu le vede, toată lumea vrea să le distrugă imediat ce-și scot corolele la vedere.
piticule, în lumea asta nu era loc pentru tine și fratele tău. în lumea asta ați fi suferit chiar dacă sănătatea ar fi stat cu voi pe aceeași parte a hotarului vieții. Te iubesc, Teodor Ioan. Te iubesc Andrei Cristian. Simple, scurte poposiri prin viața mea, dar atât de iubitoare, de calde, de înțelepte figuri ale umanului, ale soarelui întruchipat de doi băieți, copii ai Domnului și ai omului.
Domnul să te odihnească, pui drag, puiul meu pui...
Anne Marie Bejliu, 9 februarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu