privindu-ne orbi

ne macină vârstele timpul acela fără frontiere
și credem în ele acut chiar dacă sufletele
rămân pe margini de podețe cu tălpile în apă
și privesc
cum tu citești ceea ce scriu eu citesc
printre rânduri de ierburi legănarea ta
între a fi ceea ce visez și a nu-mi fi decât
a doua voce sau a șaptea voce
acel glas interior pe care-l ascult acum
mai mult ca oricând
pentru a mă vedea mai clar pentru a nu
mă mai rătăci

răscolești nisipul și crengile din adâncurile ochiului
de apă în care orice izvor își prinde taina în
pumni și o aruncă minții
ca într-un joc neîntors din copilărie
neascultat foșnet domolește aprinderile
și atunci
totul recade în adâncuri
mă ascund și singură am învățat și de la tine

uite că acum scriu și scriu nebunește despre
ceva în care habar nu am de ce trupul
îmi este plin de ace fierbinți
acupunctura pe interior retrezește
emoțiile pe care definite le pierd
nedefinite se ascut

ne macină vârstele bucuriile între două pietre
din care extragem clipă de clipă
flori de mină necunoscute nici nouă nici
oglinzilor în care ne pierdem
privindu-ne orbi

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2016