nu mai am putere să strig și-atunci râd cât pot de tare, de larg,
ca un cuib gol în care au rămas numai paiele și ele scuturate de vânt, umezite de ploi, fulgerate din cer adânc, miraculos de atent,
pentru a despuia complet tot ceea ce dă iluzia împlinirii pe și în pământul pe care-l iubesc și-l voi iubi și dincolo de frontiera dintre viață și trecere și, după ce voi fi trecut puntea către câmpul veșnic verde, împletit cu cerul, pe care le-am văzut și am alergat, apoi m-am întors, pentru că aici, pe pământ, încă mai aveam pentru ce mă întoarce.
atâta grație există în această întoarcere și atâta frică după ea, încât ajungi să te simți ca un animal căruia i se dublează coada și aleargă de nebun prin arealul său de viață. dacă un om îi vorbește, îl privește mai întâi cu neîncredere, pe urmă îi acceptă mângâierea. așa m-am simțit vreme de câteva luni după comă apoi, doi ani de zile după plecarea băieților. ca un animal aruncat înapoi în viață, negâsindu-și sensul, rostul ființării aici mai departe.
am rămas și rămân pentru datoriile de onoare pe care am a le duce până la ultimul fir de vlagă, altfel, plecarea îmi pare răvășitor de frumoasă. o eliberare din toate chingile impuse, autoimpuse. nu regret nimic acum, pentru că știu că așa mi-a fost datul de la Domnul. mă răzvrătesc uneori ca o puștoaică zăpăcită, dar mă întorc iar și iar la a gândi, zic eu, drept, toate cele care țin de drumul meu.
mă sperie uneori echilibrul acesta care îmi depășește puterea de înțelegere. atunci las în mâinile Domnului totul și toate cele și merg înainte privindu-I lumina fără de început și fără de sfârșit pentru mine, mireanca neghioabă supusă încercărilor, înșiruite în spirala timpului trăit și netrăit, ca florile sălbatice pe un câmp aparent neîngrijit.
ca un cuib gol în care au rămas numai paiele și ele scuturate de vânt, umezite de ploi, fulgerate din cer adânc, miraculos de atent,
pentru a despuia complet tot ceea ce dă iluzia împlinirii pe și în pământul pe care-l iubesc și-l voi iubi și dincolo de frontiera dintre viață și trecere și, după ce voi fi trecut puntea către câmpul veșnic verde, împletit cu cerul, pe care le-am văzut și am alergat, apoi m-am întors, pentru că aici, pe pământ, încă mai aveam pentru ce mă întoarce.
atâta grație există în această întoarcere și atâta frică după ea, încât ajungi să te simți ca un animal căruia i se dublează coada și aleargă de nebun prin arealul său de viață. dacă un om îi vorbește, îl privește mai întâi cu neîncredere, pe urmă îi acceptă mângâierea. așa m-am simțit vreme de câteva luni după comă apoi, doi ani de zile după plecarea băieților. ca un animal aruncat înapoi în viață, negâsindu-și sensul, rostul ființării aici mai departe.
am rămas și rămân pentru datoriile de onoare pe care am a le duce până la ultimul fir de vlagă, altfel, plecarea îmi pare răvășitor de frumoasă. o eliberare din toate chingile impuse, autoimpuse. nu regret nimic acum, pentru că știu că așa mi-a fost datul de la Domnul. mă răzvrătesc uneori ca o puștoaică zăpăcită, dar mă întorc iar și iar la a gândi, zic eu, drept, toate cele care țin de drumul meu.
mă sperie uneori echilibrul acesta care îmi depășește puterea de înțelegere. atunci las în mâinile Domnului totul și toate cele și merg înainte privindu-I lumina fără de început și fără de sfârșit pentru mine, mireanca neghioabă supusă încercărilor, înșiruite în spirala timpului trăit și netrăit, ca florile sălbatice pe un câmp aparent neîngrijit.
(fragment de carte în ”creștere”)
Anne Marie Bejliu, 10 februarie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu