prezentul ca o mână de copil

spre luntre timpul coboară încet
podețul de vorbe este tăcerea
rostirea îneacă închipuirile binelui
când vrei să mai faci un pas
privești mâna sugarului încă mișcând
într-un freamăt al jocului nejucat
al lacrimii rămase să se prelingă
pe obrazul crispat întru adormirea trupului

sufletele de păsări
plimbă ochii puiului de om
undeva deasupra lumii acesteia otrăvite

și atunci

asculți taci te rogi și neputincios
lași totul să curgă după Voia Lui
nu uiți să te cutremuri. nu uiți...

un cântec sau un cumul de sunete
mai ține legată de inelele copacului
ramura de cuvinte
sensurile ocolesc înmugurirea
totuși cum pot păsările să ridice cuiburi
de multe ori pline de viață
când vântul răsfiră treptele existenței
deasupra și prin trupurile lor
formele acelea ale zborului pe care
le tot mângâi iluziv
încercând să prind tălpile uimirii
numită plutire spre înalt

și cum poate o mână de sugar
să rămână în aer fremătând un vis
între degetele fine
iar adulții să privească neputincioși
cum mișcarea ei
se îndreaptă spre cele veșnice
cum

Anne Marie Bejliu, 16 februarie 2016