cândva va țâșni din piatră

ai cioplit cioplești mereu din piatra în care mă ascund
cioplești în neștire cu iubire cu ură cu liniște
cu zgomotul gândului

cândva va țâșni o pasăre

deocamdată să simți numai atingerea iluziei de aripă
forma din care cuvântul prinde sunetul
pe care tu îl complici mult prea mult
om cu pălăria pe creștetul adâncit în visare

femeia cu ochii de cărbune își așteaptă plecarea
odată cu povestea
ea se închide în coliviile prezentului

între răsărit și amurg arde apusul iar tu
stai cu lumânarea în mână
măsori matematic ritmului dansului nebunesc
al așteptărilor

tăcerile te împresoară așa cum brațele
labirintului închid în ele viitorul abia schițat
al unui tablou fără rame

cândva va țâni din piatră raiul
apoi iadul va ciopli în continuare până când
împreunate
răsăritul apusul și amurgul
îmi vor dărui o noapte veșnic albă

Anne Marie Bejliu, 1 februarie 2016