mâinile stau

atât de bine cunosc mâinile
singurătatea
încât
au învățat să pocnească singure
și
fisuri adânci apar pe linia vieții
gropile cântă
întrebări fără răspuns și rătăcirile
femeii printre spațiile ciudate
în care
câteva celule încropesc prezentul
restul fug
odată cu exfolierea ariilor de gânduri
înfipte ca spinii
printre iluzii

mâinile stau acum în poala
așteptărilor
la piept niciuna nu mai ajunge
când
între a fi și a pleca definitiv
din parcul circului uman
mai stă aninată ca un clovn
o privire

Anne Marie Bejliu, 21 februarie 2016