tăcerea eu punctul

să mai îndrept
un cântec
să mai îndrept
o filă

la colțuri râde plânsul
și plânge-n pumni iar râsul
uitat copilăriei, dar
pe-un colț de masă

și scaunul pe care
gândul se năștea încet

firida-n care mama
cu inima curată
din pumnul strâns
sămânța
culorilor lăsa

să curgă pe obrazul
prezentului trecutul
acela-n care tata
trăia trăia trăia

ating prin mine
dansul
acelor timpuri rare

le netezesc cărarea
imaginea seninul
apoi rostesc ”de ce”-uri
nenumărate pline

în golul gol de-acuma
mă scald în fericiri
acele întâmplări
anume prinse-n pânză
pentru a-mi fi leacuri
amarului tristeții
în jocul adormirii

îi spun încet tăcerii:

mai lasă-i chiar o clipă
singurătății cale
atât cât eu îndrept
ecouri simple rare
un cântec sau o filă

jucăm apoi ruleta
cu arma albă-a păcii
devin eu ea tăcerea
tăcerea eu și punctul
în care libertatea
se definește iar

Anne Marie Bejliu, 16 mai 2016