mă voi odihni odată într-un cristal-poem ştiu rămăşiţele timpului meu vor colora fărâmele de piatră după faptele mele plata vine încet aspru dens între file prin cuvintele dorului de a fi dorului de a pleca dorului de neîntoarcere adun acum în mine vârfuri tăişuri line lunecări pe arcadele porturilor prin care pasul şi gândul au poposit rând pe rând prin gând prin val pe gând pe nisip pe apă prin aripa visului ce va fi ce va rămâne nu mă mai întreb privesc filele anilor trăiţi până la răsuflarea de acum risipită iar şi iar pe oglinzile întregi sau sfărâmate de rostiri de nerostiri de tăceri adieri ţipătul păsării închise în colivia unui trup şi învăţ să uit respir ruga mireanului înşelat în aşteptări apoi ridic pe coate mânecile largi sau strâmte ale veşmintelor metaforelor nescrise le cântăresc şi le pun în balanţă nimicul se întâmplă şi moare plinul devine vid golul se umple de arderi nestinse încet încet geometriile sufletului preschimbă lumile în linii drepte înclinate şerpuitoare libertăţi false autentice vârfuri până la urmă pentru fiecare prin colbul de aur vechi al drumului sufletului
mă voi odihni odată într-un cristal-poem pitită printre atomii lui într-un fragment de vers neterminat împlinind tăria lui între statică şi mişcare cu încă un punct
îţi cânt zi de zi cu glasul aşezat comod pe vârful tăcerilor tale te resping ca pe un con răsturnat în găleata cu nori realitatea taie conurile lăsându-le indecent expuse ploilor acide devin aproape kitschuri în jocurile galant exprimate de elementul masculin din cartea cu filele întoarse la capete
îmi place cântecul tău gândesc la răcoarea unui nuc în care lacrima e lăsată lejer sprijinită cu cotul umbrei pe spătarul unicului scaun permis scenografia e prea încărcată doare dar firesc e să nu conteze
declaraţiile aparent calde trezesc monştrii orgoliile mărşăluiesc disperat pentru drepturile lor neînscrise în cartea indiferenţei accentuat descrise în prelungile şedinţe ale repetebalilelor erori
îmi cânţi zi de zi cu glasul aşezat comod alături de cotul lacrimilor răsfirate decent pe filele unu şi şapte ale cărării pierdute rătăcim amândoi printre cuvintele devenite demult rădăcini capetele lor ne împiedică
odată din noi vor creşte alte şi alte rădăcini pe margini de gânduri neterminate în coada de peşte
să te iubesc e simplu să te păstrez în răsuflarea timpului meu e complicat
călăreşti zorile precum norul soarele înainte de ploaie sau înainte de înserare până la întunericire
uite că râd acum deşi afară e înnorat şi frig şi tu departe în casa de piatră cuburile dansează aleg strugurii albi şi tari şi plini de esenţa gândurilor tale degetele aleargă nebune să te caute printre rânduri şi zâmbetul -fluid în copilăria inimii umple goleşte iar umple faldurile năbădăioasei
liberă să cânt accentuez un sunet şi rămân cu clapa sărutului apăsată până când ecoul timpului tău răspunde frânturii de iubire din inima firii acolada neliniştii se întrerupe într-o buclă adaugă tu cealaltă buclă apoi ne vom hrăni cu poftă direct din fereastra deschisă veşnic de Iubirea Lui
printre cuvinte călăreşti răsăritul uite o rază fixează tâmpla ta de timpanul metaforei Poezia te strigă neîncetat şi printre nuanţele rogvaivului te regăsesc roşul centrului trandafirului purpuriu şi albastrul mării poposit într-un zvâcnet de infinit pe "strada fără capete"
să te iubesc e simplu să te păstrez tăcere din tăcerea mea e complicat
sărută nuanţele cu ochiul de tigru cu inima delfinului apoi devino val de gând curat în piatra unghiulară a casei în care mărul lasă în fiecare primăvară un braţ leneş înflorit în semn de salut al inimii mereu vii
să te iubesc e simplu să alerg după ecouri e complicat ascultă refuzul ploii de a-şi rupe cântecul la fiecare înseninare a depărtărilor e tot un cântec ştiu
cărarea pierdută de multe ori regăsită într-un bob de muştar rătăcit printre lacrimile vârstelor cale sub paşii desculţi prin roua dimineţilor într-un răsărit al inimii de câte ori descalţi timpul desfaci una câte una coastele lui Adam pentru a te regăsi femeie înainte de a păşi în lumea tainelor vieţii
de câte ori timpul te răsuceşte înainte înapoi pe căile laptelui dulce-amar al firii pentru a te înălţa doborî înălţa iar şi iar frunte a gândului bun
de unde timp în salba ta de cuarţ incolor pentru a număra fiecare lacrimă netedă aspră în fluxul ei pentru vindecare pentru concentrarea firii tale spre centrul fără arderi inutile fără cuvinte rostite leneş de guri mincinoase
de câte ori cărare pierdută devii redevii revii sub tălpile Omului fără mască sub călcâiul puternic al olarului în rostogolirea infinită a roţii amfora creşte tainic în gândul lui văile dealurile haosul bucuria tristeţea înălţarea iubirea...Doamne câte cărări pierdute într-un suflet de femeie într-un contur de amforă pe care grafica adânceşte uitarea uitările într-un simplu cuvânt rar rostit în plinătatea fiinţei
cărarea pierdută creşte sub tălpi tace frământă în unghiurile imposibile semnele tale iedera creşte nestingherită pe zidurile casei cu ferestre din care sfinţii răstoarnă urâtului ulcele pline de lapte amar redecorează gândurile mărunte cu flori de in apoi le împarte fiecărui trandafir pe tulpina plină de spini una singură rezistă vârfului urcă veselă în centrul spiralei - armonioasă geometrie a simplităţii iubirii într-un ochi de gând
cânt fărâma libertăţii rătăcită-n poligon mii de laturi taie gândul şi-ntr-o zi anume scrisă liberei desprinderi clară îmi va fi în suflet calea de-a mă depărta de fiară
(din nevoia de con) râd o clipă sferei vârf îi fac şi golul plin declar că este-n unda larg deschisă într-o curbă rară
îmi descriu în noapte starea-n emisferă stânga zbate umbra dreapta-mi tace visul inversez o clipă haos paradisul
infinit amestec într-un cub frânt alb prelungesc un capăt celălalt îl fac vârf de viaţă-n cuibul prins isteţ în spini de câte ori toamna-mi lasă-n trup venin
antidot există tac şi mă supun sau tot tac în versuri cânt şi mă expun judecăţii simple-a corbului uitat între nopţi albastre răsărit ciudat înserare vie şi-un apus brodat cu fâşii de inimi în credinţa vie niciodată pasul nu mi l-am uitat
între con mi-e dorul şi-un ecou aprins iubirii îl dărui veşnic simplu nins
(în nevoia de con) cânt libertăţii rătăcită-n tine visul meu de vară dintr-un zbor de spin văd în faţă sfera poligonul cubul toate-s acum scena părăsită-n toate altă scenă creşte între-a fi şi-a spune de ecoul golului printre flori de creste
(cu gândul la “Fructul oprit ”și la “copacul” ce l-a oferit dar ochilor mai mult sau mai puțin deschiși frumuseții)
unde poți fi când dorul te cheamă neîntrerupt și-l auzi cum strigă din fiecare cuvânt în dogoarea rodului pământului în care tu fărâmă de Dumnezeu tresalți la fiecare gând al altor fărâme bune blânde pline de bucuria frumuseții acestei vieți acestei naturi mereu în schimbare dăruită de Domnul geometriei vulcanice a pământului a amforei în care mișcarea de rotație și toate celelalte elemente ale manifestării împlinesc Lumina ochilor Săi întru bucuria Omului și veșnic întru Bucuria Fiului Domnului
unde poți fi când harul cântă în sufletul unei femei decât alături de ea întru prietenie curată neatinsă de patima urâtului uman m-am bucurat să cunosc un om o femeie plină de har ascunsă mereu în spatele unei cortine largi de frici de a nu deranja de a nu muta munții mărunți de micimi din loc de a nu tulbura somnul altor ființe cu uriașa ei cunoaștere pe care la începutul cuvintelor pe care ni le adresam nu îndrăznea să și-o recunoască drept bogăție de nedefinit în săracul alfabet uman pas cu pas am recunoscut în versurile ei câteva din acordurile unei poete dragi mie de ani de zile Edith Södergran
unde poți fi când sărutul tâmplelor adună în el bucuria cunoașterii și recunoașterii harului Omului prin Voia Domnului pitit undeva între voință și teama de a nu fi rănit iar și iar de oamenii mărunți obsedați în a aduce suferință de multe ori inutilă în structura și eficacitatea ei asupra evoluției sufletești și spirituale ale celui atins de ea.
unde poți fi altundeva decât mereu alături de acea ființă uimitor de luminoasă de blândă alean pentru rănile sufletului trecute prezente și viitoare și a te înălța alături de ea mereu pas cu pas prin versul ei prin lacrima ei amară sau de bucurie
pentru că am avut bucuria să fiu acolo unde Domnul m-a trimis s-au m-a împins ușor de umeri să mă îndrept apoi mi-a atins inima și întreaga ființă cu esențele acestei ființe am rămas și bucuria primului rod de suflet al ei și nu numai de suflet acum a explodat în mugurii frunzelor unei flori rare. fruct oprit? eu spun că nu este oprit ci este mereu permis de Dumnezeu întru luminarea și înălțarea Omului care vrea cu toată forța florii vieții lui să reziste în fața furtunilor care-l cuprind în dansul lor mereu mai sălbatic și mai frumos
și pentru că odată i-am făcut din tot sufletul un dar îl reaștern aici... tu, te dezleagă...
(lui Carmen Popescu)
amica mea e un poem cu flori de gând şi iasomie din fir de tort îmbracă ort şi luntrea devine mai vie
poteci de visuri las acum în colţ de paşi uitaţi prin lume
amica mea e un poem
fire de gând îmbracă-anume când glasul i-l aud sunând
secunda goală reînvie
coajă de ou a desfăcut
sunt două jumătăţi egale copil pribeag le-a tot privit spunând încet: nu umple dragă nici coaja -Sus nici cea de jos se ştie...
mormântul viului e gol
şi gol a fost
tu te dezleagă... 2mai 2005
Debut literar Carmen Popescu Lansarea cărţii "Fruct oprit"
Sâmbătă, 21 septembrie 2013, la orele 17.00, în incinta barului "Café des amis" ( barul Bogdan), lângă Facultatea de Litere, Teologie şi Educaţie fizică, Str. Gh. Doja, Aleea Şcolii Normale, nr. 12, Piteşti.
fără măsură cuvântul ne pradă sunetele prădători cunoscuţi aspirăm sensurile câştig balanţă eleganţă strigătul clopotelor când cheamă bătaia toacei în adâncurile gândului mireanului şi o netopită uriaşă bilă de frici rostogolită neîncetat între tâmplele oamenilor fiare fiarelor oameni într-un lătrat prelungit deasupra toamnelor fără eroi pline de erori nimeni nu pierde totul se câştigă chiar şi nodul acesta dureros din capul pieptului sparg bariera gândurilor din plastilină colorată mă arunc odată cu puii de om în baia de bile timpul îmi ascultă bucuria din tristeţe am crezut în oameni nu mai cred tac o clipă şi le ascult explicaţiile prelungi poeme nescrise ale minciunilor neasumate debut în spasmele câinilor ucişi în plină copilărie nenăscuţi în plină maturitate veniţi cu capul plecat pentru o mângâiere primind arcuirea unui băţ a unei înjunghieri scurte ştiu că de Crăciun ucideţi porci de Paşte se ucid miei toamna aceasta ce "sărbătoare" a fost de-au fost ucişi câini
am uitat şi de Paşte se ucid mieii-câini pe tarabe mieii latră uneori...
"Dacă nu simţi prezenţa sufletului tău şi unitatea ta cu întreaga viaţă, tu te poţi bloca pe diferite vibraţii negative. Ajungi astfel să te temi, să te minţi singur sau să ai percepţii negative. Alternativ, poţi simţi că viaţa ta este fragmentată şi goală. Orice "fragment lipsă" al sufletului pe care nu îl experimentezi îţi coboară frecvenţa de vibraţie. Ori de câte ori îţi fragmentezi atenţia - respectiv ori de câte ori experiomentezi starea de separare - vibraţia ta devine mai lentă. Când vibraţia ta personală rămâne blocată pe o frecvenţă joasă, tu tinzi să îţi reiterezi tiparele senzoriale nesănătoase, să reiei şirul gândurilor negative şi să stagnezi din punct de vedere fizic. Ridicarea frecvenţei, care te eliberează automat de negativitate şi de blocajele energetice, echivalentă cu timpul şi spaţiul necesare pentru a-ţi experimenta într-o mai mare măsură sufletul. În acest scop, este suficient să zâmbeşti sau să-ţi imaginezi o scală gradată, la fel ca aceea a unui termometru, gândindu-te că îţi ridici frecvenţa cu 10%. Alternativ, poţi vizualiza o realitate mai bună, în culori mai vii, sau un act oarecare de bunătate. Spre exemplu, poţi opta pentru a te simţi mai generos şi mai deschis faţă de ceilalţi oameni. Poţi de asemenea să te deschizi faţă de un aspect faţă de care până acum ai opus rezistenţă sau să te angrenezi mai profund într-un anumit domeniu de viaţă. Încercarea de a-ţi controla vibraţia frecvenţei personale exclusiv cu ajutorul puterii voinţei, nu conduce decât la hiperactivitate, la stres şi la o eventuală prăbuşire interioară. În schimb, frecvenţa personală creşte în mod natural pe nivelul sufletului atunci când elimini vibraţiile negative (mentale şi emoţionale) care îi stau în cale şi când încetezi să mai blochezi fluxul natural al energiei. Când nu i se opune nimic, strălucirea naturală a sufletului emană din fiinţa ta fără nici un efort."
în postul cuvântului patul de litere aşteaptă zvârcolirea sensurilor când tu gură deschisă larg nonsensurilor aplici hohote pe fereastra deschisă a prostiei şi râsul fiarei din tine devenit câine de pripas aşteaptă lângă trepte să intre în blocul vechi reînnoit după lungi tăieri de ramuri din copacii abia înmuguriţi într-o primăvară anume să revii şi e greu şi răsufli amar aerul viciat de gânduri rupestre simţi cum câte o stalagmită sărută pământul prin trupul de soră al întunericului peşterii coloană se naşte între frigul pietrelor de jos cele de sus au bucuria să primească uneori razele soarelui aproape rotund gândul se rostogoleşte în trupul coloanei aproape bilă aproape sevă aproape copac devine coloana rădăcini primeşte cu fiecare picătură de apă la fiecare răsuflare a pământului
în postul cuvântului taci înghiţi rând pe rând frazele pietrei într-un spectacol amplu al lansării ultimelor file de piatră din luna plină promisă a fi hrană la cina de taină a inimii şi a sufletului tău
arunc umbra în vânt ca pe copilul nenăscut o privesc prelung cu braţele ridicate a nesomn se scurge lent din conturul acela iluziv şi îmi cuprinde tâmplele într-o forfecare continuă las totul baltă şi continui jocul cu umbra puternică slabă puternică slabă gradarea nu are importanţă îi sărut fruntea într-un bună dimineaţa într-o trezire fără urmări asupra conţinutului zilei bila se rostogoleşte neîncetat între tâmpla stângă şi cea dreaptă a cuvântului mai încape o toamnă în care frigul ia conturul gândului bun cu rod dulce parfumat şi plesnitura - semn al bucuriei că este umbra prinde esenţa rodului şi-ncepe să danseze tango pe ringul întâmplărilor amenajat de ea înainte să zvâcnească în timp îmi lasă geamăna ei paznic la colţul grabei într-un fir de argint - scară a ploilor amânate până când punctul pe trup de i va rămâne stabil întru bucuria Domnului
pe câte arcuri de curcubeu se întinde invitaţia ta ştiu că am adormit în visul tău şi am crescut cu un vârf de con cu o virgulă şi o cheie îi aud şi acum clinchetul înainte să sar pe punte ştii prea bine că eu sunt maimuţă vin pe apă pentru că nu mă lasă curiozitatea pe pământ plutesc în neştire siguranţa a sărit de mult luminile au rămas aprinse îmi place întunericul când lumina arde tot timpul îmi place pe vasul tău mai ales sus pe catarg e singurul loc unde pot să mă înfăşor şi să muşc vântul schimbării să văd dacă-i viu îmi mai place să stau când dorm în visul tău să-ţi ascult inima îmi spune poveşti tot timpul şi în ţipătul meu de maimuţă traduc mereu acoladele se naşte infinitul dintr-un covrig aruncat de tine îmi plac şi bananele seamănă cu jumătăţile de lună aproape cornuri luna nu mai poate fi întreagă am privit două coji umplute cu aer din bananele mâncate în dialogurile dintre noi şi întregul nu e întreg lipseşte o mână să le împingă puţin una spre est alta spre vest mai bine le lăsăm aşa e liberă calea de la nord la sud şi cântecul e liber privesc apa privesc bila rostogolită pe punte uite că a ajuns în dreptul tău să vedem ce geometrie reinventează integrala tăcerilor o ia razna printre picioarele noastre am înţepenit mă duc iar pe catarg promit să nu rup pânza albă aşezată de tine pentru un nou tablou aştept gândul tău să dăruie formele şi-apoi dacă mă laşi fac eu primul gest de aruncare a culorilor la urmă te privesc de pe umăr cum le aranjezi plecările sosirile de la est la vest de la nord la sud şi invers când vei ajunge la diagonale intervin şi aşez un corn de lună pe fiecare stea haotic aşternută de mine la început să nu mă cerţi surrealismul ăsta dintre noi mă înnebuneşte pot să tac dar rămâne un defect: dau din mâini şi ochii da ochii îi rotesc mereu când lumina ta lumina mea desenează în aer un poem...
m-am rupt de timp pentru a-mi recunoaşte sursa întregii creaturi în care mor trăind refac acum încet o legătură arsă firele-mi spun că nu e prea târziu spun că mă rup şi iar gândesc prin cronos o clipă de cenuşă lasă-n timp scurgerea vastă a lavei din fereastra în care bat în apă cu degete de frig şi frig îmi este când arunc prin mine pietre false definite a fi râs
în bancuri mă dezmiardă iar umanul nu ştiu sau nu mai vreau să râd prostia-mi ameţeşte ritualul în care mă înscriu din când în când un ritual al fierii din pocalul urâtului uman concretizat în firi
uite citesc acum un vers un titlu şi mă întreb şi eu ce-ar fi să fi mai fi fost ce nu a fost nicicând palpat de suflet m-ai fi iubit cum sunt sau mă iubeşti tot frânt
m-am rupt de timp pentru a-mi recunoaşte sursa momentelor iubirii în descânt privesc oglinda clară-n care răsturnată îmi este frica de a mai trăi pământ un noapte bună scurt se-amână repetabil file se scurg mesaje cu un rost citesc ascult cum curge-n mine trecutul şi prezentul fără rost
mă rup de mine-acum pentru a-mi recunoaşte sursa uimire şi minune-n dar a fost lăsată umbrei printre-altare-ntregi de gânduri să fiu o sită moară mască-ntr-un univers anost
mă scutur bine reîncep gândirea pun punct pe trup de i şi plâng scurt timp e rost de-a fi cu Tine Doamne doar cu Tine cu mine - pădurea defrişată-n existenţa lirei soarele negru ştie cel alb mă reprimeşte-n sine mă rog iar timpului să leg încet ce-a fost
ce este se deschide în petale amare parfumate iuţi sau dulci - culoare
în inutil captiv sunt Doamne-acum şi-n valuri înot deschid în infinite cercuri maluri şi simt că viaţa o transform în rost pe dos
mă doare o măsea nu sunt victimă sunt simplu deţinător al unui sac plin de defecte cu efecte neplăcute colţuroase banal banal da mă doare o măsea şi ştiu că am crescut aproape odată cu ea am un avans cel în care îmi cunoşteam picioarele atât cât le duceam accidental la gură probabil îmi plăceau degetele micuţe rozii semănau cu sfârcurile sânilor mamei da cunoaştere autocunoaştere în care nimic şi nimeni nu te împiedică să te guşti zgârii muşti apoi să zbieri la toată lumea cu glas piţigăiat că te doare acum eşti etichetat drept nedemn când vrei să zbieri că te doare indiferenţa laşitatea urâtul din om minciuna falsitatea egoismul duse până la cronicizarea în manifestări
mă doare o măsea mă doare inima mă doare sufletul mă doare - zbier ştiu că e seară se face noapte şi iar vine o dimineaţă de orb cu măseaua dureroasă târziu voi ajunge să tac pe scaunul dentistului cu o anestezie a simţurilor adusă la perfecţiune
atunci învăţ altfel de tăcere : tăcerea amorţită timidă în care numai aparatura zbiară la mine sistematic ce bine este când vine eliberarea de măsea de durere de fiinţe cariate până în adâncul firului de păr de timpan de tâmplă de suflet de inimă
acum tac preventiv măseaua zbiară la mine ameţesc nervozitatea cu muzică noaptea se aşterne oricum
"Dumnezeu m-a creat copil şi m-a lăsat copil pentru totdeauna. Însă atunci de ce i-a îngăduit Vieţii să mă bată şi să-mi ia jucăriile, să mă abandoneze singur, în pauză, în curtea şcolii, mototolind în mâinile mele plăpânde şorţul albastru de uniformă, murdar şi înecat în lacrimi? Din moment ce se ştie că nu pot trăi fără mângâieri, de ce mi-au fost refuzate mângâierile? Ah, de fiecare dată când zăresc pe stradă un copil plângând, un copil ţinându-se la o parte de ceilalţi, sufăr, mai mult decât de tristeţea copilului, de oroarea provocată în inima mea obosită. Mă doare cu toată masivitatea unei vieţi simţite şi simt că ale mele sunt acele mânuţe care mototolesc colţul şorţului, ale mele şi toate gurile deformate de lacrimi adevărate, ale mele şi slăbiciunea, singurătatea, tot aşa cum simt şi hohotele de râs ale vieţii adulte care trece şi mă uzează de parcă aş fi scăpărările de la capătul cu fosfor al unor chibrituri frecate pe stofa sensibilă a sufletului meu."
mă învârt în jurul ierburilor prinse încâlcite în inima cuvintelor aştern pe bancă trupul jilav al unei iubiri târzii cu împrumuturi nerambursabile trecutului bancă a încercărilor şi el lasă mereu aşchii fragmente mai mult tăioase decât rotunjite în febra căutărilor ridic una câte una fărâmele de catifea înverşunată în nuanţe de purpuriu ale inimii fiecărei amintiri prezentului i se umple taraba regulat la oră fixă noaptea sau dimineaţa devreme de cuvinte nu mai ştiu ce să aleg acum plecarea din incertitudinea unor revărsări inutile de emoţii din care las la fiecare pas urme de cenuşă sau să rămân într-un infinit finit de gânduri frământându-mi până la fracturare degetele inimii şi ale minţii năuce de câtă indiferenţă se revarsă asupra mea joc un joc pe care nu-l mai simt a fi al meu am ieşit demult din el şi privesc uimită cum nu se mai termină reaşezarea pionilor mărunţi în cercurile aflate mai aproape de centru scaldul în ape tulburi îngheaţă cântecul îmi spun de câte ori simt cum încă o minciună îşi revarsă faldurile prin mine pionii se transformă în omuleţi Pinocchio şi râd în vârstele de aur de naivitatea mea circul nu se termină niciodată pâinea da uneori cupola se ridică aerul pătrunde curat în incinta pavilionului şi pot vedea cerul totul dispare într-o plesnitură de bici dată gândului şi inimii de copilul neastîmpărat jocul nu se termină copilul aplaudă plec după ce felicit pionii vârstei de aur pentru reuşitul spectacol de circ oferit ierburilor încâlcite din inima cuvintelor
eliberată de chingile minciunilor neasumate ridic la rang de labirint împletitura de ierburi inima cuvintelor tresaltă de bucuria falselor eliberări continui dansul ierburile cresc...
cum poţi arunca resturile de gândire în fântâna uitării rotunde inele le înghit apoi le lasă să ia forma păsărilor de piatră pe zidul fântânii uitării apar modelele timpului trăit uitat a fi trăit promis a fi trăit muncă multă pentru privirea sculptorului păsărilor cerului muncă multă iluziilor idealurilor sculptorului mirean în care poarta se deschide
cu un scârţâit de sensuri fabuloase mituri legende basme
renasc în trupul de piatră al fântânii uitării
inele rotunde înghit gândurile şi resturile lor se apleacă în semn de bucurie a pierderii lor curată asemănare între păsările de piatră ale gândirii şi păsările cerului tot aripi tot fulgi de zbor şi dor ascunşi curat sub aripile larg deschise din ceară timpul dăruie mireanului zborul gândului şi-l transformă la final în forme statice
reduse la icnet la strigăt la urletul lupilor în trupul rotund al lunii
sau în cornul ei atât de nivelat de răceala întunericului
cum poţi ridica dintr-o formă rotundă uitarea privind înălţarea crucii pentru a o transforma în prezent mereu prezentul inimii lăsând mintea să adoarmă leneşă
