Fernando Pessoa - Cartea neliniştirii (fragment)

"Dumnezeu m-a creat copil şi m-a lăsat copil pentru totdeauna. Însă atunci de ce i-a îngăduit Vieţii să mă bată şi să-mi ia jucăriile, să mă abandoneze singur, în pauză, în curtea şcolii, mototolind în mâinile mele plăpânde şorţul albastru de uniformă, murdar şi înecat în lacrimi? Din moment ce se ştie că nu pot trăi fără mângâieri, de ce mi-au fost refuzate mângâierile? Ah, de fiecare dată când zăresc pe stradă un copil plângând, un copil ţinându-se la o parte de ceilalţi, sufăr, mai mult decât de tristeţea copilului, de oroarea provocată în inima mea obosită. Mă doare cu toată masivitatea unei vieţi simţite şi simt că ale mele sunt acele mânuţe care mototolesc colţul şorţului, ale mele şi toate gurile deformate de lacrimi adevărate, ale mele şi slăbiciunea, singurătatea, tot aşa cum simt şi hohotele de râs ale vieţii adulte care trece şi mă uzează de parcă aş fi scăpărările de la capătul cu fosfor al unor chibrituri frecate pe stofa sensibilă a sufletului meu."