mă voi odihni odată într-un cristal-poem
ştiu rămăşiţele timpului meu vor colora fărâmele de piatră după faptele mele
plata vine încet aspru dens între file prin cuvintele dorului de a fi dorului de a pleca dorului de neîntoarcere
adun acum în mine vârfuri tăişuri line lunecări pe arcadele porturilor prin care pasul şi gândul au poposit rând pe rând prin gând prin val pe gând pe nisip pe apă prin aripa visului
ce va fi ce va rămâne nu mă mai întreb
privesc filele anilor trăiţi până la răsuflarea de acum risipită iar şi iar pe oglinzile întregi sau sfărâmate de rostiri de nerostiri de tăceri adieri ţipătul păsării închise în colivia unui trup şi învăţ să uit
respir ruga mireanului înşelat în aşteptări apoi ridic pe coate mânecile largi sau strâmte ale veşmintelor metaforelor nescrise
le cântăresc şi le pun în balanţă
nimicul se întâmplă şi moare
plinul devine vid golul se umple de arderi nestinse
încet încet geometriile sufletului preschimbă lumile în linii drepte înclinate şerpuitoare libertăţi false autentice vârfuri până la urmă pentru fiecare prin colbul de aur vechi al drumului sufletului
mă voi odihni odată într-un cristal-poem
pitită printre atomii lui într-un fragment de vers neterminat împlinind tăria lui între statică şi mişcare cu încă un punct
(imagine: cristale calcit)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu