(fisuri în călcâiul cuvântului)
două turnuri pline de viaţă explodează sub mâna omului
un câine este zdrobit de asfalt prins de coada unei maşini
un pui de căţel aleargă şi arde în fugă viaţa copilăria neîmplinită
un copil este batjocorit în loc să-i fie alinată suferinţa
în faţa lumii oamenii amână ultimele clipe în care pot păstra în mâna lor caldă
trupul închis în moarte al unui copil pentru un pumn de ochi ai încornoratului
călcâiul cuvântului prinde fisuri în miezul lui
mersul pe apă devine imposibil
mâna nu mai prinde răsăritul
apusul aleargă printre fisuri căutând înserarea
noaptea se prăbuşeşte cu întunericul ei asupra fiinţelor
călcâiul unui cuvânt e neacoperit
celălalt lasă urme adânci pe spinarea unui câine
dacă ar mai încape unul acela ar fi
doborâtorul de pietre în mijlocul unui spaţiu al bunului simţ
între adevăr şi a fi cântecul cuprinde şapte limbi din şapte
în care nici un om nu mai ştie cine cum şi unde-i este locul
când refuză violenţa cruzimea ticăloşia
călcâiul unui cuvânt refuză să zdrobească să umilească
câmpul de flori penajul păsărilor îl desenează în litere
iar din pădurea de mesteceni alege albul scoarţei copacilor
pentru a-i împlini gama de nuanţe uimitor de frumoase
când se ajunge la alb murdar cuvântul tace
călcâiul lui prinde fisuri
sculptura unui picior devine imposibilă
omul alege lemnul
şi orice idee are în minte
sufletul îi aşterne în spaţiul creaţiei
o cruce
pe ea trupul Iubirii de cuvânt este răstignit până la următoarea venire
până la primul pas spre binecuvântare şi împlinire
până atunci călcâiul cuvântului rămâne crăpat iar sub el zace în praf metafora
poezia îşi strânge muchiile laturile vârfurile într-un punct în care
niciun poet - om nu mai reuşeşte să cânte
lăuta ochiului orb închide ultima poartă a bucuriei trântindu-i conturul de umanitate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu