cum aş putea să te aştern
în mine
să smulg odată vălul
necredinţei
că-n mine arde flacăra
nădejdii
în tine lunecă speranţa
re-nvierii
o vârstă două zece mii
de vârste
hotare 'nalţă sub noi
deasupră-ne mereu
cum aş putea să mă aştern
în tine
când tu înalţi spre mine
cotul firii
aşterni în fiecare arie
por de piele văl de fiere
şi te dobori tu singur
prin căinţe
şi câte umbre să mai las
să smulgă
din mine tâmpla de iubire
şi-ncercări
păsări de noapte de zi
flămânde ciocul
deschid şi fură hrana
prea târzii...
cuvinte curg spre mine-acum
s-aline
departe eşti în mine golul
iar străpunge
senin
singurătatea se descalţă
şi-n iarbă lin păşeşte
să renunţe
inima să te mai poarte-n zaua
gândului de viaţă
să las să crească-n mine garduri
sau zăbrele
eu te întreb
ştiu că nu vrei
şi nu vei da răspunsuri
mai spun şi eu din când în când
ce doare...
Anne Marie Bejliu, 31 martie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu