probabil simplu gând de seară

dacă totul este atât de frumos la început
de ce ajunge totul să te fărâmiţeze să te distrugă
cel puţin aşa crezi în secunda fracturării încrederii tale 
în certitudinile incerte pur umane

îţi spui oarecum înţelept pentru a nu şterge cu tine
zidurile autoprotecţiei distruse de furtuni:

aşa e datul acelei poveşti
aşa este simbolul ei pe harta încercărilor tale

şi atunci
în ce anume să mai crezi în afara mâinilor Lui
care te adună de fiecare dată din risipiri
când tu chiar vrei să te ridici şi uiţi în orice clipă după final
de otrăvurile care ard încă în tine
şi ard în exteriorul tău atât de frumos pentru a te atrage iar şi iar
să iei de capăt şarpele frisoanelor unor neîmpliniri
unor pigmenţi anume ticluiţi pentru a-ţi fura privirea
acea privire a interiorului superficial
către exteriorul banalităţilor cotidianului abuziv

nu te mai ascunzi. laşi totul să curgă la fel ca lava din vulcan
arde ce arde totul în cale aproape distruge totul în cale

şi totuşi
în urma lui atâtea forme îşi regăsesc liniştea mişcarea viul din ele...

şi tu...

...priveşti mişcarea formelor în care ceramica îţi cântă neîncetat
reînveţi la rândul tău mişcarea
adaugi din viul ei nicicând atins de patimi fabricate prefabricate

patima ei este simplă: în formă să cânte să dezbrace omul
să-l învelească iubindu-l cu bucuria ei
de a fi prin el gând întrupat

Anne Marie Bejliu, 18 martie 2015