ciudată fântână este omul

de ce dor crucile sau poate nu ele dor ci centrul lor doare ca un spin ridicat de curând sau dintotdeauna în inima copilului nenăscut.
să mori într-o ofilire continuă este datul sau să creşti până la tavanul care imită cerul într-un continuum de puncte întâlnindu-se undeva într-un pocal.
acolo zace credinţa pe care fără să o accesezi creşte în tine mereu ca un semnal de alarmă când te rătăceşti prin propriile linii ale obloanelor pe care obsedat le laşi să cadă.
uneori ai noroc şi pisica le rupe le distanţează tot mai mult ca o zeitate atotştiutoare a luminii. alteori le rupi singur la răsărit sau în amurg căutându-te dincolo de hotarele fricii de hotarele temerilor acumulate voit sau nu.
unde poţi să rămâi unde poţi înţelege toată această statică (mişcătoare de fapt) a valorilor umane când prin tine însuţi absorbi bogăţii cărora nu le poţi da sensul adânc şi pe ce căi reuşeşti să-ţi umpli braţele apoi să le goleşti iar şi iar într-un strigăt de saturaţie.
ciudată fântână mai este omul.
gustă continuu din pânza freatică, se scufundă în apele învolburate ale necunoaşterii căutând un strop de nimic, un strop de lumină albă, un strop de răsărit, de apus, de amurg şi un murg prieten în plin galop...
când prin inele loveşte zidurile de piatră scapără cuvinte apoi le înghite ca un uriaş povestea proprie şi devine iar şi iar fântâna cu cumpănă a unui sat de umbre.

Anne Marie Bejliu, 18 mai 2015

tivesc umbrele cuvintelor

unic ochi unică meduză care rătăceşte
printre verbe printre adjective
căutând înnebunită calea spre metaforă
ca o creangă de măr în floare tăiată fără milă
de omul în bocanci albaştri

metafora se ofileşte
sub privirile neputincioase ale cerului
secerat rămâne şi el căutând cântecul
rămas ascuns în pânzele apelor de granit

copil al nimicului sau poate al prea plinului
privesc filele în care ochiul de libertate
se strânge neîncetat până la dispariţie

întoarsă spre oglinda cuvântului
îi tivesc în neştire marginile sensurilor
umbrele lor nărăvaşe şi mă întreb dacă
Dumnezeu ştie de ce şi mai ales până când
umbra zdrenţelor va dispare şi ea

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2015

peste toate şi tot - spinii râd -

frunză rătăcită în pumnul copilei cu ochi de smaragd
cu ochii pădurii tăiate 
de câte ori plângi spinii râd deasupra a tot şi toate
şi atunci râzi şi tu cu sângele robilor cerului
şi ai pământului din pumnul tău fragil

cândva va reînfrunzi cândva se va întoarce
dintre povârnişurile pe care umbrele dansează
pe care potecile nu se mai întâlnesc

sunt şerpi ai aşteptărilor
curg într-un şir nedescris nescris
necuvântoarele îl zgârmă cu ghearele rupte
aproape de rădăcina cuvintelor pe care nu le ştim
nu le rostim

totul este ca o surdă chemare
între joc şi întâmplarea prescrisă printr-un cuvânt

iubire de adolescentă cubică voinţă cubică viaţă
cubismul unui suflet rătăcit printre fiare printre ruguri
de flori adâncite în poeme
cu dalta cuvintelor amânate

să reînveţi a vorbi să reînveţi comunicarea
pe potecile iubirii... atât de grea misiune atât de grea
chemare densă în textura ei
fără acoperirea viului grai al copilului

unde să fugi unde să stai să petreci răbdarea când
în tine mărăcinii cresc unii smulg florile lor
le transformă în ceaiuri ciudate
până la refuzul tău de a mai fi cu ei
prin ei tu însăţi

peste toate şi tot spinii râd

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2015

dinte pentru dinte sau gaură pentru gaură

...aceasta-i întrebarea vieţii mele. totuşi rămân acum calmă...mă mir şi eu privind îndelung nimicul împrăştiat printre cuvinte. odată cu ele, rodul apăsării tastelor devine ca un copil autist. vrea să comunice, dar nu are cui şi mai ales, sufletul lui fuge de iarba amară a părintelui, ridică mâinile deasupra capului şi atunci, aproape o predare se întâmplă. apoi, cu ele lăsate inerte pe lângă corp, aleargă strigând pe limba lui, că vrea să fie liber. şi cântă cântă cântă...

s-a întâmplat într-o zi să privesc un pui de om frumos lipindu-şi fruntea de pieptul omului pe care-l iubesc. îl ştiu pe băiat. e autist. un adolescent înalt aproape sobru. omul care a primit îmbrăţişarea frunţii lui a rămas ca un clovn pe treptele scării blocului. m-a privit uimit. l-am auzit apoi plângând. ceva i-a transmis. ceva şi-au transmis. apoi, adolescentul a plecat cu tatăl lui. omul cu ochii în lacrimi le-a privit paşii îndepărtându-se şi a zâmbit.

altădată îmi mângâiam puiul mai mare într-un spital de recuperare. în jurul nostru se forma zilnic un fagure blând, care în loc să cuprindă mierea albinelor din stupul ascuns în inimă, mă absorbea cu toată iubirea de copil, cu toată bucuria de a fi mamă lui, băiatului meu, şi a tuturor celor care lacrima nu şi-o mai ştiu pe nume.
întindeam mâna dreaptă spre fagure şi mângâiam frunţile creştetele fragede. fiecare în parte se apropia de puiul meu şi îi depunea un strop din roua iubirii lor pe obraz.
şi erau singuri, şi erau părăsiţi, şi erau buni, şi liniştea jocului lor înmulţea zâmbetul îngerului din braţele mele.
aproape mi-e strigăt întreg, îmi este dor de roua iubirii lor, de zâmbetul îngerului cu ochii din cărbunele prezentului matern care atunci umplea braţele amforei, atunci întreagă, plină de revărsarea zorilor vieţii lui.

Anne Marie Bejliu, 10 mai 2015

umbră luminii

ca un vulcan al fragmentului timpului prezent
te deschizi
în limpede amforă plină de gânduri trăiri emoţii
fără graiul pământului
din care se întrevăd raluri de fum

întunericul se adapă din inimile curate
ca o umbră luminii
îi este umbrela de ceară în adâncurile fiinţei

pătrunzi ca un şarpe al zilelor înălţării
când în fiecare textură a chipurilor eului
ceva se ridică ceva cunoaşte altceva ceva va izbucni
din zidul fortăreţelor ascunzişurilor subconştientului

mintea crede. mintea atacă. mintea caută nimicul
înrobit în necunoaştere şi doare Doamne
doare în mine întunericul acesta
caut mereu calmul cristalului fumuriu
şi dau prin pasul şarpelui tot de deşertul gândului

necuvântătoare a rostirilor repezi îmi cred minţii zbaterea
în fapt o statică aproape continuă

cred în mişcare cred în zborul cu o singură aripă
şi totuşi uite Doamne cum în statica lor
cristalele vindecă zdrobesc alină păsuiesc
sau poate doar lovesc ritmat acoperişurile casante
ale blocajelor induse dar mai ales autoinduse
când mintea nu mai poate acoperi alfabetul neştiut
al rădăcinilor sinelui

şi atunci

cumva mi-e teamă
cumva mi-e dor de ceva neştiut neatins necunoscut
sau poate odată profund cunoscut
în tăcerea turmalinei negre

ea
ca o pasăre neagră răscoleşte cuvintele
şi mai ales cuvântul dintâi ascuns în chivotul inimii cerului

îmi rămâne să mă rog
păstrând degetele
în triunghiul sfânt aproape lipit de centrul voinţei
de centrul din care înălţarea abia începe
la fel cum un gând îşi începe transcenderea
în cuvânt
după o laborioasă alergare în miezul esenţei sale

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2015

http://www.bio-spa.net/content/14-ce-este-turmalina

calmul cristalului fumuriu

cu pietrele de gând în pumn
alerg să mă regăsesc printre matricile iubirii

una din ele cade răsună asfaltul
alta se rostogoleşte prin iarbă printre rădăcini
alta şi alta ridică praful de pe tălpile cuvintelor mult teşite

cumva văd cuvintele la fel ca pe cristale
ele strălucesc din toate unghiurile mai ales imposibile

sensuri fără călcâiele lui Achile îmi zâmbesc umil uneori
alteori atacă alteori devin urzici cu frunzele dantelate
sau urzicile pădurilor ascunse răsfirate pe poalele munţilor de aşteptări

să fie oare teama de înscrierea în matricile iubirii
sau poate
de legănarea deasupra acoladelor de verbe
toate aceste înşiruiri toate aceste nedefinite trăiri ale depărtării
şi îndepărtării deopotrivă

să-mi spună păsările în limba zborului asumat ca o viaţă
zbucnind din toate marsupiile născătoare de timp luminat

evadare a sufletului legănat de inimă într-un continuum bătăios
în ritmul tobelor de iarbă care însămânţează din creştet
până în tălpile obosite acel ceva pe care
niciodată nu reuşesc să-l gândesc până la capăt

rămâne mereu un lest sau poate esenţa în care
inconştient mă scald liniştindu-mă
neştiind că am atins neliniştea în vârful piramidei
de cristal fumuriu al tăcerii

admisă sau nu în spirala lui
fumuriul cristalului mă înveleşte calm
îmi lasă amprenta unei iubiri polimerizată de veninul
albinelor prezentului acut

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2015

sursa imaginii: http://energiacristalelor.ro/cuart-fumuriu.html

eclipsele iubirii

mărunt îmi tac sau toc vorbele
în mine timpul nu mai are timp pentru el
nici pentru mine
nu mai răsădeşte clipele

ca un pridvor al nimicului mă răsucesc în vânt
prind ultima sămânţă pe care tu
ai scuipat-o înghiţind eclipsele iubirii

acum semeni cu o pasăre buclucaşă
întinzi aripile simulezi zborul simulezi surâsul pe care
niciodată nu-l atingi cu buzele când pictezi

nu ştii că el devine complet numai atunci când
numai atunci...cum se prinde în cleştii bucuriei
pe sfoara firii un surâs dacă între mine şi tine
sfoara se rupe se fragmentează iar noi tot înnodăm
frazele metaforele unei iubiri plină de eclipse

nu mai contează aştri intraţi în eclipsa întunericului emoţiilor
sau de luminile rampei pe care tu vrei să fii
mereu solist eu umbra ta

îţi propun jocul cu pânza în spatele nostru
numai că noi suntem aproape doi

în spatele pânzei cine dansează cine joacă secundul din noi
umbrele umbrelele prezentului sau poate
virgulele însămânţate între două iluzii
ale unei iubiri prinsă în cleştii eclipselor
gândului tău gândului meu gândului...

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2015

oţelul cuvintelor amânate

zborul cuvântului are pe tălpile de iarbă
inserate visele pe care nu le-am avut

le am le port ca o cruce a neîmplinirii materne

în mine muguri cresc mereu şi simt cum coasa
le seceră culorile în clipa deschiderii

de unde cum şi când s-a hotărât singurătatea
într-o lume a fugilor mereu compuse la flautul
cu găurile înfundate cu uri nedescrise... nu ştiu

încerc să le transcriu să le transcend blestemele
printr-un prim pas către mine

şuvoi de gânduri mă împresoară când caut la răsărit
scaldul în tihna inimii şi atunci totul începe să freamăte

se aud culorile cerului şi pământului
cum revoltă mintea oricum buimacă
diluate de imaginile umanului

file reîncep să umplu mai rar sau mai des pentru mine
şi pentru cei ce pleoapa şi-o pleacă tremurând
căutând la fel ca mine ieşirea
din tunelul fricii mereu crescânde de necunoscut

mă doare timpul acesta cu aripile
din oţelul cuvintelor amânate

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2015

blândă răsplată

uneori înlăuntrul inimii şi al creierului inimii se naşte o furtună de temeri.
cum frica este numai una pentru om, aşa voi spune mereu: cumul de temeri. şi cum teama aceasta, ca un sac de cartofi rămaşi peste iarnă, acum încolţiţi, devine toxică, încep să o destram.
gândind prietenia, mă împrietenesc şi cu ea, cu teama, cu el, cumulul de temeri, nerostind numele prietenilor care, rând pe rând, aleargă bezmetici prin vieţile lor. le simt năduşeala pe suflet, le simt gândurile uneori haotic lovindu-le zidul de protecţie. le simt zdrenţele cuvintelor nicicând rostite fluturând deasupră-mi şi cumva mă tem că, la fiecare rostire a literelor numelor lor, îi pot pierde.
aşa de repede dispar, cum pleoapa poposeşte cumva la mijloc de iris, neatingându-i floarea.
şi atunci tac în mine şi tac bezmetic lingându-mi rănile după încercările falsităţii asupră-mi. comoara însă reuşesc să o păstrez tăcând... tăcând în mine numele ei blând-aspru, luminos-umbros, bucurie şi simplă dar densă răsplată a prezentului, mereu a prezentului.
nici să-i mai număr nu mai pot... sunt puţini, fragili şi frumoşi în lumina candelelor vieţii lor... ei... prietenii...

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2015

cum nu cum da cum nimic

printre atâtea lovituri de secure
cărnurile ridică pe masă osemintele rămase
castelul este aproape gata mereu
câteva mâini le răsfiră le numără
le drămuieşte în pungi de plastic

la final sunt declarate hrană vie
după o injectare insistentă cu apă şi alte porcării
reinventând alimentele minţii şi sufletului

cuvintele cer cumva îndurare
le citesc fărâmele rămase printre fibrele muşamalei
bucătăria de sensuri se umple cu aburi
la fierberea atentă neîncetată a emoţiilor
în cazanul cu smoală al umanului de acum

un a şi un cum adâncesc starea de pierzanie
printre nimicurile vânzătorilor din piaţa largă
a unui consum iraţional de urât

la goană omule să o luăm când vrem să aşternem
acel ceva preţios din centrul fiinţei
sau stai mai bine şi priveşte
cum nu cum da cum nimic

în urma sau dedesubtul nostru se aud urale
pentru expunerea masivă de cărnuri nespălate
în schimb injectate cu surplus de apă
din mocirlele prezentului

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2015

1http://zifun.ro/2011/12/05/sculpturile-unmask/#&panel1-1

într-o altă adolescenţă

slabă forţă vitală se răsuceşte în mine acum
mă ridic dintre spinii firii
ascult cântecul poeţilor mult maturizaţi 
în alergarea către sine

simt cum totul şi toate dar mai ales cuvintele
ca o scară a lui Escher saltă sau se topesc unele în altele

muntele nu scade decât atunci când roase
treptele se sting una câte una apoi reapar
mai vii mai înalte sub talpa ta
într-o statică vie a gesturilor neîmplinite

mergi mergi căutând verticala dormind

te trezeşti la margine de frază te priveşti buimac
realizezi sau mai mult cauţi tăcerea şi mai departe zborul
zborul unic prins între două aripi statice

cândva voi simţi forţa vitală crescând
cândva mă voi întoarce spre mine valsând
cu o singură aripă a timpului în zdrenţe
metaforizându-mi durerea până la strigăt

mersul pe scara cuvintelor umple dorul
de jumătatea plecată între două cruci de muguri stinşi
într-o altă adolescenţă a visului mamei

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2015

într-un colind al fiinţei

... se strâng toate?
----------------

de-ar mai fi 
o secundă
 un fragment 
dintr-un fagur

 în care lumina 
creştea creştea 
ca un crâng

 prin care făptura 
cu ochi de argint 
lăsa lumii jocul 
şi mingea de iarbă... 

Tu, Doamne,-ai păstra
 fărâma din mine 
aşa cum era
aşa cum mă ştiu? 

fără cruci de sare
 fără candele-aprinse 
mereu a durere

 un zâmbet îţi las 
din inima crucii 
apoi mă retrag
 să trimit picături

 din roua lăsată 
de Tine prin crâng 

şi poate odată 
regăsi-mă-vei fată
 nu femeie în zbucium
 ramură uscată

 în care noduri 
de viaţă
 se strâng
 se tot strâng...

într-un Te-U teluric

se adună noaptea cu ziua
în mine timpul îşi naşte cruci după cruci
prin toate trece pârâul acumulărilor 
mai mult sau mai puţin forţate

mă trezesc uneori lăsându-mi de izbelişte visele
şi-atunci cresc
ating timpanele cuvintelor părăsite demult

nu le mai înţeleg. le caut sensul. simboluri se rotesc
prin mine şi deasupră-mi cerul hohotul nu şi-l mai stinge

cândva
cunoşteam limba cuvintelor nenăscute
cândva ştiam că
metaforele sunt izvoarele prezentului viu
cândva mă răsuceam pe călcâie
şi lăsam în urma mea nimicul

cu el sacul de gânduri se revarsă
dincolo de ţărmurile nedorite
cu El timpul îşi strânge catrafusele
aşa pot intra pe poarta cu ivăr de iarbă

câte coduri există într-un pumn de seminţe numai Domnul ştie

presimt că ceva vine de departe de foarte târziu
sau din scurt luat totul
prezentul nu-mi mai este prezent ci un trecut
nepronunţat la masa judecăţii propriei fiinţe către sine

este aproape imatur şi doare
lovitura ustensilelor telurice ca un T ridicat deasupra capului
încovoiat în vremuri aspre până la sabie

se adună ziua cu noaptea într-un Te-U teluric
forţează toate porţile vieţii cu un pumn de seminţe
răscolite de vânt în sacul trăirilor neştiute nedefinite
reanimate într-un infinit finit de minte

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2015

mir dens

mai aproape de niciunde poete rămân 
m-am hotărât să rămân 
între zidurile de cuvinte rostite sau inserate 
în pietrele odată foste de hotar
între ură teamă şi bucurie iubire creştere unghiulară
apoi verticală a fiinţei

cineva când nu mă născusem mă numea Corina
altcineva a venit şi mi-a văzut sufletul
zbucnind din copca de viaţă a femeii cu inima de iasomie
tocmai când septembrie lumina inimile oamenilor
cu ziua Sfântei Maici a Domnului şi a Maicii Sale

între două zile am strigat lumii că vin
m-am zbătut între acele ziduri blânde pentru a cunoaşte
alte ziduri alte năruiri de visuri

vroiam şi nu vroiam să le părăsesc sau poate
curiozitatea ridica în mine iluzia noii vechi lumi
nu ştiu.

am poposit în pragul iubirii celor care m-au dorit
a le fi fiică după o răsturnare densă de valori
ca mersul roţilor de tren în ritmul ceasului viului
cumva nedorit apoi dorit
cu înverşunarea păsării zborul

mi-au spus atunci că în orice cetate
se intră cu tălpile goale zvâcnind libertate
şi armăsarii petrec sub copitele lor iarba
şi eu am înţeles la fel viaţa... cetăţii

mai aproape de niciunde poete rămân
între zidurile acum ridicate de oameni să văd să ascult
să învăţ tăcând a iubi poate nimicul
poate uriaşul cu ochii de iarbă şi tălpile din stânca
muntelui la poala căruia încă mă aflu
socotind urcuşul în inima mea
ca pe un mir dens din esenţa brazilor pădurilor virgine
şi ale celor tăiate cu furie de uman

Anne Marie Bejliu, 4 mai 2015

liliac înflorit noaptea - cu şi fără lumină -

stau ascult privesc
nu mai ştiu dacă tac 
sau rostesc
sau simplu vibrez
la propriile-mi trăiri

narcotice în pungi mărunte
de cuvinte
mă rostogolesc
în cumulul de mişcări
stagnări rătăciri care sunt

am mai întrebat cândva
dacă
în mine zac finite infinite
sau infinite finite
euri sau uri sau iubiri
sau ceva de care să mă agăţ
când leagănul
rămâne suspendat între mine
şi sinele
căutătorul călătorul
disperatul de a fi ultima
încordare pe ultima leghe
de nimic a fiinţei

atâta oboseală cuprinsă
între hotarele de ceară
ale candelelor încă neaprinse

şi omul care
şi omul când
şi omul în care
mă răstorn
ca într-o copaie oul
ovalul din care zborul abia
aşteaptă să zbucnească

mişcă sau mai clar spus mişună
ceva între răsăritul
şi înserarea în care
un liliac înflorit

în noapte are câteva flori
în lumină ridică
toate ramurile înflorite
în semn de salut

salut

salut de noapte
de noapte albită
răsucită răscolită
pe drept sau nedrept

nici asta nu ştiu

cât de proastă sunt
sau cât de răsărită
numai El ştie

rămân cu întrebările
îndoind un genuchi
spre niciunde

aştept i-ul întors
pe sub care se plimbă uimirea
sau mirarea unui punct

a unui singur punct

Anne Marie Bejliu, 3 mai 2015

asfalt şi zgomot - şi invers -

lovituri sacadate în glezna cuvintelor
popoare de virgule zac în bătaia tălpilor
totul stagnează
liniştea făcută desfăcută răsfăcută
băncile până la care treptele
devin bucăţi roase din noi

mereu din trupul de carne suflet şi inimă

ea liniştea niciodată nu se naşte liberă
cântă sau mai degrabă ascultă zgomotul tocurilor
pe asfaltul civilizaţiilor

reîncarnări de uri reîncarnări de umbre folosite
prea mult în a distruge

când ne vom elibera
când vom scuipa din noi stigmatul falsei puteri
şi unde ne vom lăsa tălpile pe o iarbă nouă
chiar amară fiind ne va reîntoarce
într-un făgaş al omului simplu al omului fără perucile

iluziilor nesfârşite din teatrul anost de acum

lovituri sacadate în glezna memoriei
se întâmplă adesea
a devenit un ritual al împerecherii în acelaşi timp
între informaţie şi minţile obosite de zgomot
e prea mult zgomot în asfaltul cuvintelor
şi multă sămânţă rătăcită
împrăştiată pe tocurile indiferenţei

Anne Marie Bejliu, 3 mai 2015

omului cu tichia de mărgăritar - rugăminte către... -

elementare clipe înconjoară cuvintele, spaţiul în care toate şi tot definesc atitudini, gesturi convenţionale care oricât de preţios exprimate manifestate sunt, tot sufocă.
alienarea frumosului sau poate numai atingerea lui cu degetele mocirlei se apropie. elastice paranteze, uriaşe acolade se pun conştiincios, se premiază în disperare. contorizăm nimicul iar toate umbrele uitate îşi ridică braţele, se predau, nu înainte de a deveni uriaşi pe asfaltul mototolit. 
îi privesc geometriile apatic. este plin de creiere care înfloresc continuu, se strâng în jurul unei adunături de puncte cenuşii. lasă izul în umbre. îmi spun că sunt încercări, sisteme convenţionale de încercări.
mi-e mintea într-un talmeş balmeş acum. încerc să ies din starea de troglodit. mă dor toate şi totul îmi pare un haos. încerc să reanim cuvântul şi uite că tot prin haznalele prezentului sunt obligată să trec. 
între sinele departe de urât şi toate aceste colaje, nisipurile se curăţă, clepsidrele vechi se sparg, tunelurile fricilor cresc, ridică la suprafaţă fărâma de lumină. 
fantele cresc, fanţi poezesc. se aplaudă, se umblă indecent prin mecanismele aparatelor genitale, pardon, geniale, ale mentalităţii găurilor negre ale umanului. 
caut şi acum triunghiul bermudelor, acel triunghi în care odată stăteam, altădată fugeam. 
ajung să mă întreb dacă nu cumva omul a devenit el însuşi un triunghi al bermudelor, inexplicabil între infinitele finite salturi. şi când stau şi privesc prin mine în mine totul, mă păcălesc încă şi sper că totul se amestecă într-un vers şi poate că totul devine ca o înşiruire de dorinţe niciodată ascunse, mereu la suprafaţa zâmbetului fals.
elementare clipe se cern în mine, prin mine, pentru mine mereu. nu ştiu de ce acest haos continuă în mintea mea acum. prea mult spun "poate", "poate că". vreau cândva să-mi lămuresc neliniştea, sfânta nelinişte, în liniştea prestabilită de cer a fi sacul în care mă adun, sau baza şarpelui care urcă şi coboară lovind tubulaturile fine ale siguranţei de sine. să învăţ să cânt la orga de piatră, la orga de iarbă a propriei fiinţe este cel mai complex gest al minţii rostogolită zilnic printre măşti, printre rostiri. 
se joacă mult teatru şi asta mă oboseşte. cât rămâne artă, e mai simplu. când devine obicei al cotidianului, deja îmi intră încet, încet, ca printr-o soluţie perfuzantă îmbibată de el, în inimă. îl resping şi asta nu-mi aduce decât stagnare. de asta am cerut omului cu tichia de mărgăritar pe care-l găzduiesc de ceva ani buni în castelul de gânduri, să nu mai arunce mărgăritarele înainte celor care lasă izul haznalelor cotidianului să umple iarba, ierburile cu cenuşa lor otrăvită, să lase boabele pe iarbă pur şi simplu. de acolo le privesc şi le învăţ, reînvăţ mişcarea, sensul, plinul şi-apoi golul devine mai uşor de asimilat...

Anne Marie Bejliu, 1 mai 2015