într-un Te-U teluric

se adună noaptea cu ziua
în mine timpul îşi naşte cruci după cruci
prin toate trece pârâul acumulărilor 
mai mult sau mai puţin forţate

mă trezesc uneori lăsându-mi de izbelişte visele
şi-atunci cresc
ating timpanele cuvintelor părăsite demult

nu le mai înţeleg. le caut sensul. simboluri se rotesc
prin mine şi deasupră-mi cerul hohotul nu şi-l mai stinge

cândva
cunoşteam limba cuvintelor nenăscute
cândva ştiam că
metaforele sunt izvoarele prezentului viu
cândva mă răsuceam pe călcâie
şi lăsam în urma mea nimicul

cu el sacul de gânduri se revarsă
dincolo de ţărmurile nedorite
cu El timpul îşi strânge catrafusele
aşa pot intra pe poarta cu ivăr de iarbă

câte coduri există într-un pumn de seminţe numai Domnul ştie

presimt că ceva vine de departe de foarte târziu
sau din scurt luat totul
prezentul nu-mi mai este prezent ci un trecut
nepronunţat la masa judecăţii propriei fiinţe către sine

este aproape imatur şi doare
lovitura ustensilelor telurice ca un T ridicat deasupra capului
încovoiat în vremuri aspre până la sabie

se adună ziua cu noaptea într-un Te-U teluric
forţează toate porţile vieţii cu un pumn de seminţe
răscolite de vânt în sacul trăirilor neştiute nedefinite
reanimate într-un infinit finit de minte

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2015