oţelul cuvintelor amânate

zborul cuvântului are pe tălpile de iarbă
inserate visele pe care nu le-am avut

le am le port ca o cruce a neîmplinirii materne

în mine muguri cresc mereu şi simt cum coasa
le seceră culorile în clipa deschiderii

de unde cum şi când s-a hotărât singurătatea
într-o lume a fugilor mereu compuse la flautul
cu găurile înfundate cu uri nedescrise... nu ştiu

încerc să le transcriu să le transcend blestemele
printr-un prim pas către mine

şuvoi de gânduri mă împresoară când caut la răsărit
scaldul în tihna inimii şi atunci totul începe să freamăte

se aud culorile cerului şi pământului
cum revoltă mintea oricum buimacă
diluate de imaginile umanului

file reîncep să umplu mai rar sau mai des pentru mine
şi pentru cei ce pleoapa şi-o pleacă tremurând
căutând la fel ca mine ieşirea
din tunelul fricii mereu crescânde de necunoscut

mă doare timpul acesta cu aripile
din oţelul cuvintelor amânate

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2015