închipuind înălţarea prin cădere

se umple cerul de cruci şi aerul de cărnuri uneori încă vii
alteori zac sub dale de piatră sau marmură după cum
buzunarul omului murmură înălţarea făpturii prima 
a doua oară a n-a oară

cu picioarele goale se calcă principii cu două falange se dirijează
concertul fantomatic al creierelor de cristal

răbufnesc uneori pe file goale în clădiri goale privesc
tavanele imitaţiile de metafore şi niciodată în ultimul rând las
otrava să-mi umple venele închipuindu-mi că mă hrănesc prin
tentaculele lungi ale civilizaţiei ca în copilărie sânul mamei
lăptos mâna tatălui mângâiere vorba bunicilor poveste

aud ţipătul pietrelor şi simt cum calcă apăsat talpa
străinului sufletul incandescent

să mă cuprinzi întreg şi tu apoi mai dă-mi o formă de fruct a
otravei păcăleşte-mă păcăleşte-mă viaţă că eşti frumoasă
să-mi accept căderea ca pe o înălţare din cuibul
otrăvurilor în forme năucitoare de fructe

se umple se umple cerul de cruci şi aerul de spini şi
totuşi toţi o luăm la goană
închipuindu-ne acut înălţarea ca o cădere ca o înălţare în
căderea fiinţei rămâne credinţa picătura de lapte
matern pe care cerul pământul o lasă
să ardă necunoaşterea printr-o filă de argint prin pe în pământ

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2015