uneori înlăuntrul inimii şi al creierului inimii se naşte o furtună de temeri.
cum frica este numai una pentru om, aşa voi spune mereu: cumul de temeri. şi cum teama aceasta, ca un sac de cartofi rămaşi peste iarnă, acum încolţiţi, devine toxică, încep să o destram.
gândind prietenia, mă împrietenesc şi cu ea, cu teama, cu el, cumulul de temeri, nerostind numele prietenilor care, rând pe rând, aleargă bezmetici prin vieţile lor. le simt năduşeala pe suflet, le simt gândurile uneori haotic lovindu-le zidul de protecţie. le simt zdrenţele cuvintelor nicicând rostite fluturând deasupră-mi şi cumva mă tem că, la fiecare rostire a literelor numelor lor, îi pot pierde.
aşa de repede dispar, cum pleoapa poposeşte cumva la mijloc de iris, neatingându-i floarea.
şi atunci tac în mine şi tac bezmetic lingându-mi rănile după încercările falsităţii asupră-mi. comoara însă reuşesc să o păstrez tăcând... tăcând în mine numele ei blând-aspru, luminos-umbros, bucurie şi simplă dar densă răsplată a prezentului, mereu a prezentului.
nici să-i mai număr nu mai pot... sunt puţini, fragili şi frumoşi în lumina candelelor vieţii lor... ei... prietenii...
cum frica este numai una pentru om, aşa voi spune mereu: cumul de temeri. şi cum teama aceasta, ca un sac de cartofi rămaşi peste iarnă, acum încolţiţi, devine toxică, încep să o destram.
gândind prietenia, mă împrietenesc şi cu ea, cu teama, cu el, cumulul de temeri, nerostind numele prietenilor care, rând pe rând, aleargă bezmetici prin vieţile lor. le simt năduşeala pe suflet, le simt gândurile uneori haotic lovindu-le zidul de protecţie. le simt zdrenţele cuvintelor nicicând rostite fluturând deasupră-mi şi cumva mă tem că, la fiecare rostire a literelor numelor lor, îi pot pierde.
aşa de repede dispar, cum pleoapa poposeşte cumva la mijloc de iris, neatingându-i floarea.
şi atunci tac în mine şi tac bezmetic lingându-mi rănile după încercările falsităţii asupră-mi. comoara însă reuşesc să o păstrez tăcând... tăcând în mine numele ei blând-aspru, luminos-umbros, bucurie şi simplă dar densă răsplată a prezentului, mereu a prezentului.
nici să-i mai număr nu mai pot... sunt puţini, fragili şi frumoşi în lumina candelelor vieţii lor... ei... prietenii...
Anne Marie Bejliu, 7 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu