...aceasta-i întrebarea vieţii mele. totuşi rămân acum calmă...mă mir şi eu privind îndelung nimicul împrăştiat printre cuvinte. odată cu ele, rodul apăsării tastelor devine ca un copil autist. vrea să comunice, dar nu are cui şi mai ales, sufletul lui fuge de iarba amară a părintelui, ridică mâinile deasupra capului şi atunci, aproape o predare se întâmplă. apoi, cu ele lăsate inerte pe lângă corp, aleargă strigând pe limba lui, că vrea să fie liber. şi cântă cântă cântă...
s-a întâmplat într-o zi să privesc un pui de om frumos lipindu-şi fruntea de pieptul omului pe care-l iubesc. îl ştiu pe băiat. e autist. un adolescent înalt aproape sobru. omul care a primit îmbrăţişarea frunţii lui a rămas ca un clovn pe treptele scării blocului. m-a privit uimit. l-am auzit apoi plângând. ceva i-a transmis. ceva şi-au transmis. apoi, adolescentul a plecat cu tatăl lui. omul cu ochii în lacrimi le-a privit paşii îndepărtându-se şi a zâmbit.
altădată îmi mângâiam puiul mai mare într-un spital de recuperare. în jurul nostru se forma zilnic un fagure blând, care în loc să cuprindă mierea albinelor din stupul ascuns în inimă, mă absorbea cu toată iubirea de copil, cu toată bucuria de a fi mamă lui, băiatului meu, şi a tuturor celor care lacrima nu şi-o mai ştiu pe nume.
întindeam mâna dreaptă spre fagure şi mângâiam frunţile creştetele fragede. fiecare în parte se apropia de puiul meu şi îi depunea un strop din roua iubirii lor pe obraz.
şi erau singuri, şi erau părăsiţi, şi erau buni, şi liniştea jocului lor înmulţea zâmbetul îngerului din braţele mele.
aproape mi-e strigăt întreg, îmi este dor de roua iubirii lor, de zâmbetul îngerului cu ochii din cărbunele prezentului matern care atunci umplea braţele amforei, atunci întreagă, plină de revărsarea zorilor vieţii lui.
s-a întâmplat într-o zi să privesc un pui de om frumos lipindu-şi fruntea de pieptul omului pe care-l iubesc. îl ştiu pe băiat. e autist. un adolescent înalt aproape sobru. omul care a primit îmbrăţişarea frunţii lui a rămas ca un clovn pe treptele scării blocului. m-a privit uimit. l-am auzit apoi plângând. ceva i-a transmis. ceva şi-au transmis. apoi, adolescentul a plecat cu tatăl lui. omul cu ochii în lacrimi le-a privit paşii îndepărtându-se şi a zâmbit.
altădată îmi mângâiam puiul mai mare într-un spital de recuperare. în jurul nostru se forma zilnic un fagure blând, care în loc să cuprindă mierea albinelor din stupul ascuns în inimă, mă absorbea cu toată iubirea de copil, cu toată bucuria de a fi mamă lui, băiatului meu, şi a tuturor celor care lacrima nu şi-o mai ştiu pe nume.
întindeam mâna dreaptă spre fagure şi mângâiam frunţile creştetele fragede. fiecare în parte se apropia de puiul meu şi îi depunea un strop din roua iubirii lor pe obraz.
şi erau singuri, şi erau părăsiţi, şi erau buni, şi liniştea jocului lor înmulţea zâmbetul îngerului din braţele mele.
aproape mi-e strigăt întreg, îmi este dor de roua iubirii lor, de zâmbetul îngerului cu ochii din cărbunele prezentului matern care atunci umplea braţele amforei, atunci întreagă, plină de revărsarea zorilor vieţii lui.
Anne Marie Bejliu, 10 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu