reciprocă regizori pişcături

strada mă înghite neputincioasă
ştiu că din mine răsar zgomote. nu ies niciodată
dacă nu deschid gura
şi atunci las la fiecare pas uşa deschisă

freamătă în mine ceva ca un şarpe încolăcit
pe un copac uscat
habar nu am cum se numeşte totuşi
strig în mine să mă aud

oricum strig tăcerii să-mi ardă cuvintele

trece un tramvai cu un număr simplu: 1
al doilea urmează cifrele unui început
şi mai ales al unui sfârşit
răsunetul lor crispează degetele pe clanţa celor
care celor când celor în care celor

nu contează cine sunt. cândva erau acum
sunt şi atât. la fel ca mine
rotesc o clipă cadranul ceasului de mână. îmi agăţ
pielea. senzaţie de pişcătură. aha! sunt vie. şi
timpul mă înghite iar în cornul lui
adânc după ce hulpavă l-am înghiţit pentru
a-mi seca senzaţia de saturaţie

voluntar sau involuntar gestul acesta
mă ucide ceva mai lent

e ciudat ceea ce simt de câţiva ani
timpul mă înghite eu îl înghit iar în urma noastră
rămâne o dâră de durere încolăcită
pe cea a bucuriei de a fi

cândva o să-mi explic. acum n-am chef. acum trăiesc
sau mor ceva mai lent într-un gest absurd în geometria căruia
eu înghit timpul timpul mă înghite iar strada într-un scenariu sclipitor
mă înghite şi ea cum regizorul înghite covrigul inspiraţiei
cu mâna dreaptă pe inimă cântând
strigând la cameramani să taie şi iar să taie...

oricum strig tăcerii să-mi ardă cuvintele

Anne Marie Bejliu, 24 mai 2015